VINURILE DE IMPORT

Riscul cel mai mare - astăzi – este să formăm clienţilor fără experienţă şabloane, iar cunoscătorilor să le creăm dezamăgiri. La vinurile de import, prost alese acest lucru se întâmplă cel mai uşor. Gustul amar al unui vin dubios nu va face să i se reţină numele producatorului, în schimb pe cel al restaurantului, da. În mod clar negativ asociat cu acest gust.

N-a venit invazia. Beciurile, depozitele nu gâfâie sub presiunea vinurilor din străinătate. Şi cu toate acestea, încet-încet, aproape pe nesimţite vinuri cu denumiri nefamiliare multora dintre noi, se insinuează pe mai toate ofertele. Nimic rău până aici. Ba chiar, mărturisesc, într-un fel sau altul, aceste prezenţe erau aşteptate de multă vreme în România. Şi atunci care să fie rostul avertizării pe care o fac?

Îmi asum – (pentru a câta oară?) – riscul de a fi plictisitor. Ştiu bine că o serie întreagă de profesionişti cunosc măcar generic vinurile consacrate pe plan mondial.

Mai ştiu de asemenea că, o altă categorie, de această dată care în mod şmecheresc se auto-încadrează tot la „profi”, preferă să nu existe delimitări deontologice între ciupeală, aproximare şi meserie.

Sunt dator să va spun, pe şleau, că supraproducţie există şi afară. Şi orice piaţă nouă este atacată, mai ales când aceasta este în afara unor practici exersate, în primul rând cu produse surogat, cu pseudovalori. N-am să insist asupra faptului că şi în Franţa şi în Italia sau Spania denumirea de origine este esenţială. Toată lumea bună a vinului are reguli uşor descifrabile şi care feresc cumpărătorul de confuzii. Este necesar un efort minim al acestuia din urma în a-şi însuşi regulile pomenite.

Altfel, apar situaţii jenante – căci, nu-i aşa, nu vorbim de consumul casnic – ci de cel dedicat spaţiului nostru de muncă…

Şi, pentru a mă face înţeles voi apela la câteva exemple, desprinse din realitatea românească. De mai bine de doi ani, vinuri „de Bordeaux” îşi găsesc adăpost în rafturilor unor supermarketuri cu ştaif şi puţin mai nou, în cărţile de vinuri ale restaurantelor. Ghilimele utilizate nu contrazic, până la urmă provenienţa vinului, ci palierul pe care teoretic îl ocupă în mintea românului.

Aceste „vins de pays” în majoritate sunt exact paharele „de cristal Boemia” vândute de comis voiajorii tuciurii prin frizerii şi la colţuri de stradă.

Utilitatea este comparabilă cu a originalelor. Se poate bea apă, whisky din ele, fără să curgă sau să rănească pe cineva. Dar de ce să împrumute din identitatea unor produse de lux? Ca să se vândă mai scump.

Cam aşa stau lucrurile şi la Bordeaux-urile noastre. Daca ar rămâne doar la alimentara, destinate unui anumit tip de consum, de obicei mai discret, n-ar fi nici o problemă. Problema intervine când folosindu-te de neştiinţa consumatorului sau de bunul simţ al cunoscătorului care nu amendează, vinzi un vin ieftin, foarte scump pentru că – deh! – e de Bordeaux.

Jalnică modă, păguboasă şi ruşinoasă. Pentru categoria neştiutori se întâmplă cam aşa: „Domnule, ce sa zic, bunişor vinul ăsta franţuzesc. Da la banii ăştia iau 3 sticle de vin românesc”…Şi pierdem pentru totdeauna un posibil amator de vin bun. În plus creăm false etaloane, care în timp ne vor costa.

Cunoscătorul, mai simplu – nu-ţi trece pragul a doua oară. Discursul lui, va îndepărta în schimb şi alţi oameni de localul nostru.

Greşeala nu e să vinzi “vin de pays” – să ne înţelegem – ci să omiţi prezentarea încadrării şi sub o titulatură generoasă, practic să înşeli clientul. Nu vreau să insist asupra gafei făcute de unul dintre cele mai selecte hoteluri din Bucureşti (altfel făcând parte dintr-o reţea franceză) care oferea cu nonşalanţă astfel de vinuri clienţilor. Aici este vorba despre o incompatibilitate a statutului de X stele şi oferta întocmită după ureche sau în profund dispreţ faţă de consumatorul român.

Probabil că, deşi ştiute, aceste argumente nu forţează la schimbări de atitudine pentru că, nu-i aşa, treaba merge oricum. Calvarul continuă cu lichidări de stoc din toate colţurile Europei, vinuri exotice cu titulaturi sonore, vândute în România ca delicatese.

Într-un an ne umplem cămara. Să nu percepem oare, grimasa pe care o fac străinii atunci când consulta cărţile de vinuri? Sau şi mai rău după ce au degustat primul pahar? Or fi snobi, dar ştiu să se respecte. Şi teoretic aşteaptă acest lucru de la noi.

Cred totuşi că opţiunea sănătoasă este să ne informăm. Vinurile de provenienţă străină pe care le aducem în restaurantul nostru trebuie să respecte câteva criterii: să poarte denumire de origine, să acopere calitativ cererile clienţilor educaţi, să nu fie sub oferta autohtonă ca valoare oenologică, echilibrul preţ-calitate să conteze mai mult decât preconcepţiile.

La ora actuală există şi vinuri care să întrunească toate calităţile necesare includerii pe o carte de vinuri. Din Rep. Moldova, Spania, Portugalia, Ungaria (!), Slovenia, Franţa, Australia, Africa de Sud sau de oriunde altundeva, vinurile trebuie să fie expresia bunului gust şi a bunului simţ.

Şi de vreme ce aşteptăm să fim bine primiţi în comunitatea statelor civilizate, haideţi să redevenim şi noi „primitori”.

Catering expert//31-12-1999

Lasa un mesaj








© 2006-2008 Catalin Paduraru