Jurnal de călătorie în Cuba

 Pe o străduţă îngustă, neprietenoasă cu soarele, grăbesc paşii în contratimp cu lentoarea unui saxofon care se aude printr-o fereastră încercănată de un balcon spaniol. Inghesuială, caldură umedă, mirosuri stridente. Dintr-o dată, lărgimea unei vitrine mă face să întorc capul. Chipul meu suprapus peste pozele vechi care se zăresc dinăuntru, agaţă un gând despre o poartă temporală. De fapt, asta şi este. Cafeneaua lui Hemingway.

 Când decolezi de pe un aeroport amorţit la 4 grade Celsius, către o ţintă tropicală, apăsarea celor 15 ore de zbor se topeşte sub protecţia ineditului. Mai e şi satisfacţia – de necontrolat – că în curând mă voi afla într-o ţară unde, cel puţin în domeniul vinului, voi fi în vârful piramidei. Satisfacţie destul de rară, lucru confirmat şi pe ruta europeană intermediară. Aici ni s-a oferit vin franţuzesc. Cam “de table”, dar franţuzesc. Mă enervez. Absenţa vinului românesc nu  mă lasă să mă despart de România odată cu avionul. Ştiu că firma de catering ar fi luat vin de-al nostru pentru serviciul din avion, acesta fiind cel puţin la fel de bun şi mai ieftin. Mai ştiu însă că nu sunt sticle mici, că nu se poate îmbutelia cu pilfer decât în anumite staţii, că nu se poate… Un “nu se poate” de care uit undeva deasupra oceanului. Nu spun că nu-mi plac prietenii noi, dar aş fi fost chiar fericit să călătoresc cu o cunoştinţă mai veche şi demnă ca un Cotnar sau un Sâmbureşti.
 

Am ajuns în Cuba. Havana e mare, entuziastă şi foarte primitoare. Vegetaţia exotică te farmecă imediat şi acoperă – unde este cazul – stângăciile omului.

 Turişti, mulţi turişti. Terase inundate de muzică latino. Se bea bere, rom şi cocktail-uri tropicale. În schimb, în restaurante, vinul este omniprezent. Cubanezii vorbesc de o “nouă cultură a vinului” şi asta mă face să abandonez ultima doză de “superioritate”. Într-o formulă elegantă de prezentare, raportul preţurilor dintre mâncare şi vin este de unu la şapte.

 În magazine, oamenii îşi pun în coşuri câte două, trei sticle de vin, alegându-le cu grijă. O imagine tonifiantă. Numai bună de importat. Pentru că, acasă cu greu mai vezi aşa ceva.

 Este adevărat că, deşi au greutăţi, cubanezii sunt mult mai liberi în spirit decât noi. Mai puţin încrâncenaţi. Sunt mai darnici cu ei înşişi decât cu imaginea afişată.

 Seara, într-un restaurant grădină de pe malul oceanului, încerc să oblig fiecare celulă a corpului meu să comunice cu acest spţtiu şi să se bucure. Mă ajut cu un rose rece şi reuşesc. Agreabilă companie. Mă regăsesc în această stare de bine şi aş vrea să reţin mecanismul pentru a-l putea declanşa şi în ţară. Ospătarul, observând reveria mea, mă abordează discret, luându-l părtaş pe Hemingway, care, după cum spune el, ar fi stat pe acelaşi scaun multe seri, contemplând nemărginirea. Nu-l cred. Important este totuşi că el e convins şi că, intuitiv, îmi întinde o punte de comunicare între două lumi. Momentul revelaţiei mă bucură şi mă tulbură.

 Dacă l-am pătrunde pe Hemingway, am înţelege ce e Cuba. Şi am pune semnul de carte mai des în dreptul acestui paradis, dar nu ştiu cum se face că tot mai mult îndoim “pragmatic” filele la capitole unde există deja sublinierile altora.

   Havana, martie 2000
   Cătălin Păduraru,
   Vinexpert

Catering expert//17-03-2000

Lasa un mesaj








© 2006-2008 Catalin Paduraru