Catalin Paduraru

Sommelier – veriga pierdută

Vinul în sine împarte cu noi intimitatea creaţiei şi plăcerea uşor vinovată. E posibil, însă, ca noi, cei care încercăm să ne împrietenim cu el, să fim la sfârşitul unei zile grele. Zi în care sensibilitatea noastră s-a tocit, luându-ne posibilitatea de a fi atenţi la subtilele mesaje pe care ni le poate transmite această minunată licoare.

 Există şi varianta nefericită, ce-i drept, ca vinul să fie maltratat, contrafăcut sau pur şi simplu, ca ospătarul, în necunoştinţă de cauză, să nu ne poată recomanda ceea ce dorim cu adevărat.

 Acestea  ar fi cele câteva scuze care au creat, cu sute de ani în urmă, necesitatea  apariţiei unei noi meserii. Aceea de SOMMELIER. Timpul nu a curs egal pentru toţi în România, în perioada “de gri”, a fost văduvită de prezenţa celor care ştiau să decline clasa marilor vinuri în trei culori: roşu, rose şi alb.

 Specialiştii aceştia  trebuie să reapară şi la noi. Ei sunt cei care ne-ar servi, alături de vin legendele într-o expresie concentrată, dar poetică, iar ştiinţa lor atotcuprinzătoare să împlineasca plăcerea consumatorului. În cuvinte potrivite ar traduce povestea vinului ca pe un letopiseţ al viticultorilor, al memoriei, al pământului, al timpului şi al timpurilor.

 Modernizarea societăţii româneşti şi aplecarea naturală spre cultura românilor vor încuraja definirea ca şi categorie profesională a acestor cunoscători ai vinurilor.

 Va fi greu ca într-un hotel respectabil, cu un restaurant luxos, să nu găseşti sommelierul care să se asigure că vinul comandat este servit cum se cuvine, să sfătuiască  discret clinetul ce vinuri trebuie alese din listă pentru a fi fericit asortate cu mancărurile cerute.

 În mod ideal, sommelierul ar fi cel care ar achiziţiona vinurile de pe piaţă, le-ar stoca după canoanele clasice şi le-ar restoca adecvat pentru ieşirea spre sala. Prezenţa lui este obligatorie la deschiderea  buteliei, observând atent dacă  vinul este la nivelul aşteptărilor. De asemenea, dacă  vinul trebuie decantat, acest lucru fiind din ce în ce mai des întâlnit ca şi la vinurile tinere, pentru a se “aerisi”. Este imperios necesar ca el să ofere explicaţii clientului şi trebuie să aleagă  - în funcţie de acesta din urmă – dacă operaţiunea se face în public sau nu.

 Dopul, ca semn al unei bune evoluţii a vinului, poate fi oferit spre a fi mirosit. În mod obişnuit, sommelierul nu are voie decât să privească şi să  miroasă  vinul (“culoare” şi “nas”). Dacă  intervin, totuşi, probleme, vinul va fi degustat. Aici se descifrează filosofia acestei nobile meserii. Odată impusă degustarea, sommelierul nu va bea din pahar – lucru care l-ar pune pe picior de egalitate cu clientul, ci, dimpotrivă, dintr-un recipient specializat numit tastevin.

 Ca o revanşă această ustensilă arată ca o bijuterie din argint, este semnul distinctiv al sommelierului şi nu poate fi purtat în public de către altcineva.
Ca tendinţă generală în lumea largă, sommelierii se grupează  în asociaţii profesionale, există concursuri şi o scară bine definită de valori. Inclusiv tonul noilor curente de gust este dat de către aceşti maeştri.

 O altă lume! - am putea exclama.

 Dar asta ar însemna să uităm că viile noastre au dat întotdeauna  un vin bun. Să uitam că vinul nostru a inspirat poeţi. Că vinul a fost şi este  alături de noi la orice  eveniment major din viaţă.

 Mai bine să aducem  vinul românesc  acolo unde îi este  locul. În prezent. Spre viitor. Nu avem nevoie să-l abandonăm doar trecutului. Ar fi nedrept.