Etichete vesele şi triste

Personalitatea distinctă a fiecărui vin, zona geografică sau spaţiul cultural, curajul designerilor - în ultimă instanţă - au determinat apariţia a sute de mii de tipuri de etichete. Căci, pe lângă rolul strict de identificare şi informare, eticheta are menirea de a atrage - precum o floare albinele - consumatorul, de a face ca impactul vizual determinat să devină determinant.

 Revoluţia estetică în domeniu aş localiza-o în Italia, ţară situată în vârful piramidei la producţia de vin, dar şi una unde gustul pentru frumos, ergonomic şi avangardism se manifestă din plin. După care, de vreo 15 ani încoace, lumea nouă a vinului (Africa de Sud, Noua Zeelandă, Australia, Chile, California, USA) neavând propriile reguli moştenite de păstrat, au spart cu nonşalanţă barierele dogmatice.
 

Codurile cromatice care păreau de neschimbat în Europa, au fost amestecate cu iscusinţă de către nou veniţii în branşă. Au apărut etichete cu şopârle, bufniţe, plaje tropicale…

 Greu de imaginat aşa ceva în urmă cu doar câţiva ani.

 Deşi, (sunt obligat să fac această precizare) - astăzi, aceeaşi revoluţionari producători încearcă să-şi confere legitimitate şi prin crearea de etichete clasice - tip Chateau.

 O.K. Până la urmă vorbim de o sincronizare cu timpurile şi cuceririle unei perioade. Şi totuşi elasticitatea pe care am remarcat-o mai sus a dus la dinamizarea sectorului şi a avut efect şi asupra producătorilor europeni, care s-au văzut obligaţi să abandoneze „turnul de fildeş“ şi să dea piept cu noile realităţi. România nu putea rămâne în afara acestor frământări - ea însăşi fiind o mare producătoare de vinuri - şi, după revoluţie, au început să apară (după ascuţimea fiecărui producător) forme noi de prezentare şi etichetare. Din păcate, vinificatorii din sectorul de stat…au stat. Etichete îmbătrânite sau împrumutate de la partenerii străini care le-au importat vinul - decorează şi astăzi produsul muncii lor.

 Continuitatea ar putea fi, într-un anumit fel, singurul vector pozitiv. La polul opus există şi exagerări de tip „formă fără fond“. Linia de aur este cea de mijloc, spuneau anticii. Acest percept urmat decent ar trebui să ne recompenseze cu etichete pe acelaşi palier de calitate cu cel al vinului. Uşoara exagerare stilistică e binevenită până la urmă căci, experienţa a dovedit-o, eticheta foarte bună obligă la vin bun.

 Foarte mulţi români - şi este de înţeles acest aspect - au nevoie şi de acele cuvinte de pe contraetichetă. Până când în şcoli, la orele de bune maniere se vor introduce noţiuni despre ce şi cum asortăm unui meniu, contraeticheta rămâne unic manual. În aceste condiţii, producătorii ar trebui să fie mai expliciţi în textele respective, ocolind metaforele în favoarea unor explicaţii clare despre soi, istoric, companie culinară şi, poate, printre rânduri câteva cuvinte care să stârnească simţurile gustative. Acestea fiind spuse, alături de speranţele noastre faţă de un viitor mai bun pentru îmbrăcămintea vinurilor româneşti, să lăsăm din când în când poetul să ne-ncânte. Dreptul la metaforă îi aparţine.

Strugurii-n vie, atârnând pietroşi
Ca ugerele doldora de lapte,
Albi, negri ori chihlimbarii-cărnoşi
Cu boabele-ndesate, mari şi coapte.
Adastă grei pe lujeri, aromind
A coarnă, tămâioasă şi fetească,
Pământu-şi trece-n miezul lor, mustind,
Nedrămuită, mana sa cerească.

Îi doare joarda care îi mai leagă
De trupul lutului - până la sânge
Lumina toamnei, năpădind întreagă,
În sferele grumate se răsfrânge.

…Tremură frunza galbenă-n podgorii,
Pâlcoase valuri prind să se destrame
Şi-un râu magnetic, tumulos ca norii,
Îşi taie vad, triumfător, spre crame…
(I. Segărceanu)

 

Catering expert//26-07-2000

Lasa un mesaj








© 2006-2008 Catalin Paduraru