Cu plăcere…

 Fetiţa mea are trei ani. Am învăţat de la ea că informaţia nu vine numai de la adult spre copil ci şi invers. Dacă adulţii sunt atenţi. De obicei, cei mari sunt atât de dresaţi, încât cred că doar ei au acces la adevăr. Copiii, neatinşi de „rigori“, îşi permit să trăiască prezentul cu o voluptate unică. Noi, cei „serioşi“ fiinţăm, de fapt, între trecut (ca experienţă) şi viitor (ca proiecţie). Micuţii încearcă în fiecare clipă noul. Fără regrete pentru momentul anterior. Fără frică pentru cel care va să vină. Asta cred că am învăţat de la copilul meu. Incursiunea pasională pentru fiecare clipă. O imagine, o atingere, un gust. Să nu ocolesc noul. Să trăiesc. Cu plăcere…

Am să vă povestesc două episoade de viaţă, cu protagonişti diferiţi, cu locaţii diferite. Amândouă evocă o stare de spirit în căutarea căreia am cheltuit o seamă de experienţe. Mă aflam acum vreun an lângă Bordeaux, la un stagiu de pregătire în clasificarea vinurilor. După câteva zile de lucru şi în care am fost însoţit de dimineaţă până seara de către organizatori, am cerut într-o seară să rămân singur. Îmi doream foarte mult să gust realitatea fără interfaţă. O conectare directă şi simplă la viaţa unui mic orăşel între vii.

 Turul aşezării mi-a luat foarte puţin timp şi, nedetectând nimic spectaculos, m-am îndreptat către hanul unde eram cazat pentru a-mi petrece seara în compania mâncărurilor şi vinurilor „neselectate“.

 De altfel, până în acel moment, cârciuma hanului fusese ocolită de programul oficial. O cârciumă medievală ferită de prezent de o poartă boltită ridicată dintr-o piatră spongioasă.
Înăuntru, clienţii, oamenii din orăşel, ocupau toate mesele. Departe de atmosfera unui bistro, aici vorbele parcă gravitează în jurul lumânărilor aprinse romantic pe mese, arareori câte o stridenţă vocală reuşind să iasă de pe această orbită. O hangiţă îmi găseşte o masă de o persoană şi, după ce mă aşez, odată cu primirea menu-ului sunt asigurat că mă voi simţi bine.

 Privind de jur împrejur îmi apar chipuri degajate, luminoase. Toţi mănâncă felurite bucate şi sunt angajaţi într-o cursă ameţitoare în încercarea a câte 4-5 vinuri. Ei ştiu că, deşi sunt în patria vinului, nu le-ar ajunge o viaţă să cunoască toate gusturile de vin, drept pentru care nu pierd timpul.
Fără să exagereze (n-am văzut pe nimeni beat), ei asociază, cu o uşurinţă pe care o invidiez, vinul potrivit preparatelor servite.

 Le iau exemplul şi, după un T-bone fantastic, mă trezesc cu vreo opt feluri de brânză în faţă şi trei vinuri roşii. Spiritul carpatin mă forţează să nu mă opresc la câte un pahar din fiecare, ca urmare, o efuziune spirituală deosebită iniţiază o comandă de desert, la vederea căruia până şi francezii fac linişte.

 Un vin licoros asortat aduce lucrurile la normal. Închei seara plăcută şi urc scările care duc spre locul de odihnă. Pe un hol lung, cele câteva camere poartă nume de fete în loc de monotonul număr. O seară în Franţa fără nimic deosebit. Acolo.

 Al doilea episod se petrece în România. Contrar aşteptărilor, acesta nu înfăţişează vreo antiteză la flash-ul franţuzesc. Adică, iată, vorbim şi în ţara noastră despre bucuria descoperirii noului, elasticitatea interioară care să împingă la trasee vini-viticole. Detaliul important e că actorii acestui episod sunt americani.

 Aceşti străini care, lucrând aici, înţeleg să cunoască toate firele de alimentare ale unei societăţi în care trăiesc pentru o vreme. Plecând de la o ofertă timidă, dacă nu chiar inexistentă, rezidenţii temporar sau turiştii se încăpăţânează să parcurgă rute ale vinului românesc.

 După o astfel de dorinţă manifestă, am organizat o excursie la o mare podgorie în Vrancea. Un grup eterogen, cu vârste cuprinse între 17 şi 65 de ani, a reuşit pentru o zi de sâmbătă să animeze prin curiozitatea şi deschiderea lor - crame împietrite sau săli de degustare destinate doar dezbaterilor profesionale.

 Pe de o parte eram mândru de „waw“-urile prelungite. Pe de altă parte m-am întristat gândindu-mă că puţini români au vizitat astfel de locuri, şi, prin urmare, puţini pot povesti că vinurile noastre se realizează după cele mai noi tehnologii, că avem unii dintre cei mai buni profesionişti, că în afară de „pichet“ există vinuri de marcă… Pentru că dacă noi am fi posesorii unor astfel de informaţii povestindu-le prietenilor noştri de afară, ei ar fi lipsiţi de amintitele perplexităţi şi ar avea mai mare încredere în vinul nostru.

 Numai că noi, românii, obosiţi poate de această interminabilă tranziţie, am devenit „maturii“, „serioşii“ lumii, uitând să trăim… cu plăcere.

 

P.S. Locul acestui articol era destinat unei încercări de a lămuri cum o mare personalitate a oenologiei româneşti îşi umbreşte renumele cu o reclamă. Chiar dacă vinurile promovate ar fi cu adevărat bune, clipa dumnealui de rătăcire mă întristează.
O operă de o viaţă care n-a beneficiat de vectori de comunicare foarte puternici păleşte în faţa tragismului neinspiratei opţiuni – dar cu o mediatizare specifică publicităţii.
N-am scris nimic despre toate acestea, convins fiind că decenţa trebuie să fie o regulă. Evident şi pentru mine.

Vin sărbătorile de iarnă,
Vin să fie-n casa voastră

 Acum că iarna s-a instalat alungându-ne de pe stradă, restaurantele, barurile, cluburile şi pub-urile sunt refugii calde şi pline de atmosferă. Apropierea sărbătorilor ne îndeamnă să ne facem „ferestre“ pentru a ne vedea prietenii.

 Un fel de moment al bilanţului profesional şi familial stârneşte plăcute polemici. Majoritatea acestor întâlniri profită de susţinerea unor băuturi de clasă.

 Statisticile arată că acum cumpărăm mai mult whisky, coniac şi vin bun. Cadourile, petrecerile de firmă, avanpremierele la vacanţa de iarnă ne conduc la un consum sporit de astfel de licori. Starea de bine merită stropită cu băuturi care ne reprezintă. De aceea puţină atenţie în plus la alegerea unui vin – de pildă – este binevenită.

 Alors, pentru o petrecere mondenă puteţi lua cu dumneavoastră, şi veţi surprinde în mod plăcut, un vin franţuzesc cu denumire de origine. Dacă e roşu, cu atât mai bine. Veţi recompune cu uşurinţă imaginea cosmopolită a petrecerilor din anii ‘30-‘40.

 Moda acestui an ne avantajează. În vizită la părinţi sau colegi mai vechi, pentru care avem o vină ascunsă de a fi trecut ceva vreme fără să ne întâlnim, apelaţi la o sticlă de vinotecă cu un an de recoltă care să marcheze un moment important din cele petrecute împreună.

 Simplul gând că vinul pe care îl degustaţi s-a născut odată cu intrarea dumneavoastră la facultate – să zicem – vă va arunca într-o călătorie în timp, de care aveţi atâta nevoie.

 Nu lăsaţi să se voaleze întru totul filmul anilor trecuţi.

 Dacă aveţi oaspeţi din străinătate, un spumant (atenţie, nu spumos!) românesc va atrage două remarce: că suntem tari în materie de “şampanie” (adevărat) şi că aţi fost extrem de inspiraţi la alegerea băuturii (nu e obligatoriu să menţionaţi sursa).

 Un coniac bun (numai din distilat de vin), cu oarece vechime, înlocuieşte şemineul şi face în ciudă Crivăţului de afară. Câteva pahare clasice pentru ele, lumânări şi o ţigară de foi, iată recuzita pentru o seară desăvârşită, cu nuanţe burgheze.

 Nu pierdeţi ocazia să vă lăudaţi (consumul nu este cu mult mai mare) cu vinurile pe care le deţineţi.

 Pentru a fi siguri de reuşită, pe lângă vinurile vechi aşezate într-o mică cramă, chiar improvizată – dar cu regulile de bază respectate – veniţi în întâmpinarea dorinţelor invitaţilor dumneavoastră cu vinuri mai tinere dar categorisite cumva după gust.

 Achiziţionaţi-vă deci, din timp, câteva vinuri albe seci (din noutăţile anului), câteva roşii uşoare şi câteva aşezate, grele. Pentru doamne – în general – este bine să fiţi pregătiţi cu vinuri mai puţin agresive, chiar „dulcuţe“.

 Singurul dezavantaj în a acoperi toate aceste gusturi este unul singur: la următoarea petrecere veţi avea şi mai mulţi oaspeţi.

 Dar la urma urmei, nici în pădure nu poţi trăi singur. Şi asta v-o spune…
…Păduraru

Catering expert//28-11-2000

Lasa un mesaj








© 2006-2008 Catalin Paduraru