Minunea de la capătul lumii

New World Style

Vă promiteam în numărul anterior continuarea analizei strategiilor care au adus succes ţărilor ce până mai ieri nu puteau fi numite şi „viticole“.
 Printre acestea, o ţară de la capătul lumii, Noua Zeelandă.
 Datele prezentate au rolul de a ne întări convingerea că, dacă mai dorim, România se poate întoarce în fruntea celor mai puternici producători.
                                                                                                                              Rubrică de Cătălin Păduraru

 Noua Zeelandă pare un tărâm de neatins. O imagine neclară a unui vis nevisat. O ţară atât de îndepărtată încât, pentru mulţi oameni, resemnarea că n-o vor vedea-o niciodată este mai puţin grea decât zborul imaginaţiei în faţa planiglobului.
 

Intangibilitatea este resimţită pe întreaga emisferă nordică chiar dacă, realist vorbind, o cursă cu trenul Iaşi-Timişoara şi retur echivalează cu zborul până în Auckland, Wellington sau Christchurch.

 Diferenţa de percepţie dintre posibilii pasageri ai trenului amintit şi cetăţenii din ţările dezvoltate poate fi o vizită la un magazin alimentar, unde cei din urmă pot „gusta“ minunea de la capătul lumii.

 Sau un alt exemplu de spaţialitate comprimată: expoziţiile.

 O fi succesul mai uşor de împărţit…

 Aici străbaţi pământul în câteva ore şi, prin degustare, poţi afirma că ai vizitat Mata Estate, Waipara Springs sau Stonyridge Vineyard.

 Dacă vă place cum sună, reţineţi şi numele altor proprietăţi: Coopers Creek, Hunter’s, Waimarama Estate, Cellier Le Brun.

 Mulţi proprietari sau directori ai firmelor care exploatează şi vinifică aceste proprietăţi erau prezenţi la Bordeaux. Am găsit la toţi aceştia o bucurie a exprimării directe către vizitatori - evident de alte naţionalităţi. Un spirit comun îi anima pe toţi expozanţii pavilionului neozeelandez astfel încât, în prima fază, aveai senzaţia că te afli în faţa reprezentanţilor unei singure firme. Prohibiţie şi superevoluţie.

 Ultima venită pe valul noilor puteri viticole a reuşit să-şi definească foarte clar personalitatea şi chiar să genereze „mode“, adoptate şi în ţări din vechea gardă.

 Merită să privim puţin în istorie şi vom rămâne miraţi cât de proaspătă este apariţia Noii Zeelande pe scena mondială a vinurilor. Şi încep cu prohibiţia care a durat până în 1919, atunci când soldaţii întorşi din primul război mondial au determinat abolirea acestei legi. E adevărat că după această perioadă, cultura viţei de vie a suferit o perioadă de decădere fiind dublată şi de o serie de boli, care au afectat-o puternic.

 Continuând, vă vine să credeţi că până în 1968 „băutura demonică“ a fost interzisă în trenuri, până în 1970 în aeroporturi, restaurantele s-au descurcat fără vin până în 1976, iar supermarketurile până la sfârşitul anilor ’80? Da, e oarecum ciudat cât de apropiate sunt obstrucţia şi superevoluţia.
Din acest motiv spuneam că poate mai avem şi noi şanse.

 Numai că, odată hotărâţi, neozeelandezii au pus în practică un program de dezvoltare, scutiri de taxe, apelare la knw-how-ul străin şi iată, astăzi, vorbim de unele dintre cele mai bune Chardonnay sau Sauvignon Blanc din lume.

 Fără personalitate…
 Din această perspectivă, România pare încă în anii ’80. De ce?

 Nu pentru că o lege interzice vinul în supermarket, ci pentru că o lege nu interzice vânzarea a tot felul de ciudăţenii în bidoane sau, mă rog, recipiente din PVC, nu pentru că n-am şti să plantăm şi să creştem via ci, pentru că este mai la îndemână să consumăm băuturi care nu au personalitate.
Bineînţeles, viitorul poate face ca aceste rânduri să pară fără noimă şi epoca lipsei de identitate să treacă. În timp poate vom repara şi mecanismele noastre interioare şi vom fi mai bucuroşi să ieşim din izolare. Sau, poate, vom da credit  unor firme curajoase. Şi iarăşi îi menţionez ca o mulţumire adusă efortului lor de a promova vinuri de expresie nouă: Vinarte, Serve, DFR, Hallewood, Vinterra sau Vinia; un credit ce va crea dobânda, plus valoarea împărţind-o cu toţii.

 De ce nu?
 Sau, cine ştie, poate ne vom simţi provocaţi într-o zi şi vom fi mai atenţi la acel „Savoir boire, savoir vivre“, iar provocarea să se manifeste printr-o continuă şi febrilă căutare a noului.
Pentru că, aşa cum alimentaţia s-a schimbat în ultimul deceniu, trebuie să înţelegem că şi vinurile care se potrivesc noilor feluri de mâncare sunt altele.

 Sau, mai simplu, cunoscând reperele generale despre vinurile de calitate, să le putem ocoli pe cele proaste şi, în faţa raftului cu vinuri, să avem curajul să ne punem pe lângă întrebările pe care le-am învăţat: ce?, de ce? şi una nouă: de ce nu?

Catering expert//10-08-2001

Lasa un mesaj








© 2006-2008 Catalin Paduraru