Catalin Paduraru

Încă o zi…

 Într-o dimineaţă frumoasă de toamnă, admiram hârjoana frunzelor galbene cu tot ceea ce întâlneau în cale. Se lipeau de garduri, se învârteau în jurul stâlpilor şi se opreau în scurte pauze, pe iarbă. O mişcare aparte de val uşor aveau câteva grămezi ce se risipeau stârnite de picioarele grăbite ale unui copil care purta o vioară într-o cutie cu mânerul rupt. Elev al unei şcoli de artă probabil, se întorcea din galaxia sunetului pur, pe drumul realităţii, către casă.  După cum zorea, am fost convins că îşi dorea să ajungă mai repede la joacă. Timpul de sacrificiu al copilăriei unui viitor profesionist este cu mult mai mare decât cel de viaţă liberă. M-am întrebat, atunci, pentru ce oare se pregătesc astfel de oameni. De ce îşi închid viaţa într-o pregătire asiduă şi aprigă pentru a fi mai târziu vedetele unor săli de concert goale? De ce se chinuiesc atât de mult când sunt mici pentru a fi siguri că nu vor ocoli greul când vor fi mari? Pentru că produsul muncii lor nu este cumpărat. M-am înfiorat.
 Şi noi, cei care lucrăm cu vinul, persistăm în aceeaşi obsesie. Dacă românii tot au ales băuturile cosmopolite, ce-ar fi să ne ducem la joacă?
                                                                                                                               Cătălin Păduraru, Vinexpert

 Primesc cu regularitate oferte speciale ale restaurantelor din marile hoteluri, invitaţii la petreceri ale cluburilor, citesc în reviste menu-uri care pretind că asigură succesul la serate. Cred că am parcurs vizual kilometri de mese întinse cu ficat de gâscă împopoţonat cu mere şi banane, melci cu miez de nucă, somoni aşezaţi pe frunze de ferigă, brânzeturi albastre şi cai verzi pe pereţi.  Realizez că toate aceste reţete importă un stil de viaţă nou şi modern. N-am nimic împotrivă. Ba chiar aş fi bucuros, dacă el s-ar grefa pe un stil definit românesc. Sau dacă ar accepta un melange cu elemente româneşti. Dar pe nici unul din aceste materiale nu vei vedea măcar menţionate vinurile noastre sau tăriile tradiţionale. Suntem pierduţi în avalanşa de denumiri străine şi, cunosc cazuri, se ajunge la a mânca şi bea, fără să se ştie ce stă la baza acelor preparate. O „ruletă“ românească pe care alte popoare cu greu ar fi putut-o inventa.

 Pe de altă parte, e drept, managerii străini ai unor astfel de locaţii promovează ceea ce se vinde mai uşor. Şi cu profit. Nu-i putem condamna. Putem fi, în schimb, iritaţi de lipsa legilor care să reinstaureze pe piaţă produsele româneşti.

 Trebuie, dragi cititori, la acest rând al paginii, să-mi fac mea culpa. Mea culpa pentru revenirea obsesivă la aceleaşi teme. Iertare celor pe care îi alung de la această rubrică din cauza tonului nu tocmai optimist pe care-l abordez. Îmi pare rău că nu sunt capabil să-mi păstrez dorinţa de a scrie vesel şi de bine despre vinuri. Aceasta dispare în momentul în care pun stiloul pe hârtie.
Am să vă dezvălui un secret. Nedorind să fac carieră publicistică sau, mă rog, de scriitor, pot demonta pentru dumneavoastră angrenajul mental al construcţiei unui articol. Întâi, motivaţia primară este aceea de a contribui la renaşterea valorilor culturale, spirituale sau materiale româneşti. Neîndoios, vinul se înscrie în aceste categorii. Mă aşez la masă. Dead-line-ul revistei mă obligă ca mesajele mele să ţină cont şi de suportul fizic – hârtia – care trebuie tipărită. Ca atare, trebuie scrisă.
Trag aer în piept şi, practic, las dicteul interior să iasă sub formă de cuvinte. Dacă închid ochii, imagini colorate se aglomerează în mintea mea. Văd zdrobitoarele de struguri din curtea „mat-ului“ unde lucra tatăl meu. Ce-or mai face oamenii aceia? Prost. Nu pot să scriu despre ei. A, chiar, să-i dau telefon tatei.

 Şi de-aici îmi pot aduce aminte că nici pe mama n-am sunat-o de mult şi că de fapt nici cu propriul copil nu stau cât mi-aş dori. E prea personal să mă gândesc la asta şi renunţ. Aş vrea să mă consolez cu faptul că tuturor celor care suntem activi ni se întâmplă acelaşi lucru. Oricum, nu e drept.

 Mă agăţ de expoziţia de vinuri din Bucureşti. Dacă scriu despre audienţa slabă, descurajez. Mai îmi fac şi duşmani. Gratuit. Renunţ.

 Între timp, soarele intră în nori. Aş fi vrut ca astăzi să mă plimb prin parc. Amân de ani de zile această plăcere simplă. Renunţ.

 Dacă schimb unghiul subiectiv şi lărgesc cadrul de undeva de sus, văd o grămadă de oameni care merg în toate direcţiile, având înscrise pe chip şirurile de renunţări. Renunţ.
 Mi-aduc iar aminte de copilul cu vioară, cu mânerul rupt la cutie. Gândul că acel puşti va face concurenţă unei maşini electronice – programate să cânte perfect – mă bucură. Firul epic al unei melodii este dat şi de un parcurs emoţional pe care un circuit integrat nu-l va putea reda niciodată.

 Chiar dacă şi eu mă pregătesc pentru o sală goală, prefer să fiu solidar cu micuţul decât cu fierătania. Astfel justific (în faţa celor care mai citesc în continuare) lipsa de festivism a unei ipocrite afişate atitudini „pro“.

 Cred cu tărie că exorcizarea răului, chiar dacă este dureroasă, poate fi benefică. Şi nu pot să zâmbesc convenient – permisiv faţă de opţiunea celor care, de sărbători – găsesc de cuviinţă să ofere partenerilor o agendă de muşama (mă rog, vinilin) şi un pix (obiecte care oricum costă suficient), decât să înmâneze o sticlă de vin, doar pentru că prima variantă este mai simplă.

 A alege un vin după personalitatea destinatarului sau, după caz, a expeditorului, e un semn mult mai puternic şi mai valoros. Am mai spus-o: e valabil şi neinterpretabil de la vecinul de bloc până la prim-ministru (a propos: văd că s-a instaurat „primul ministru“, „cotidiene“ – care pot fi fapte – în loc de „cotidiane“ – care sunt ziare). Formulele magice cu pix şi brichetă or funcţiona în vest, dar mi-e teamă că de acolo vine doar varianta expirată, iar noi o consumăm fără nici o opoziţie.
Cu siguranţă, vor exista voci care vor amenda afirmaţiile mele, cu atât mai mult cu cât se poate judeca interesul direct al creşterii vânzărilor de vin. De aceea fac o precizare: eu nu spun să-l ascultaţi pe băiatul fără mâner la cutia viorii ci nu pierdeţi timpul în faţa robotului cântător. Cu alte cuvinte, mai puţin contează unde se duc banii în interiorul ţării, dar în situaţia în care ne aflăm este de neînţeles să-i aruncăm în afară.

 Şi pentru că am pomenit de bani…

 Multe întrebări se cuibăresc în mintea mea, fie că sunt venite din exterior, fie că sunt izvorâte din propriile temeri. Dacă vinul românesc nu aduce răspuns financiar în concordanţă cu efortul depus al celor care-l îngrijesc, de ce să continuăm această activitate? De ce să renunţ la plimbarea prin parc? De ce nu-mi folosesc resursele în alt domeniu, mult mai profitabil?

 Nu ştiu dacă voi fi convingător, dar de vreme ce dumneavoastră sunteţi la finalul acestei lecturi înseamnă că vă pasă de vin. Înseamnă că oameni aidoma dumneavoastră, timp de mii de ani, au reuşit să treacă vinul peste hopurile istoriei. Câteodată poate fi şi invers. Şi atunci, cine ne dă dreptul ca noi să-l părăsim, tăind firul existenţei sale în 2001?!

 E deja târziu.

 Poate va fi şi mâine soare…