Corectii necesare

Fără prea multe paranteze şi virgule, concluzia pentru anul trecut este următoarea: consumul de vin a crescut! Şi nu oricum. Campaniile de presă, evenimentele cu ricoşeu media, şi, nu în ultimul rând, discernământul românilor, au făcut ca vinurile bune, de certă valoare, să-şi găsească locuri stabile pe piaţă. Acum câţiva ani, s-ar fi putut auzi: „poate să stea o sută cincizeci de mii de ani, până l-oi cumpăra eu!“. O perioadă revolută care trebuie să ne facă atenţi la ceea ce vom oferi în continuare consumatorilor. Prietenilor vinului. Valoarea unui vin este de multe ori acoperită de o proastă prezentare, de pahare kitch-uriste, de lipsa unor decantoare, dar, cel mai grav, de o „destupare“ primitivă. Despre aceste corecţii necesare, în rândurile de faţă. 

 Acum câţiva ani am invitat câţiva buni prieteni la o partidă de pescuit la Iaşi. Călătoriile de plăcere în afara concediului se rezumă în zilele noastre, evident, la week-end. Drept pentru care am petrecut o sâmbătă magnifică pe lac, iar duminică, după ce ne-am reîntors în oraş, am mâncat peştele prins deunăzi. Şi, cum după peşte s-ar fi „lipit“ teribil de bine un vin alb, sec, rece, zis şi făcut. Tocmai se redeschisese o terasă dragă mie (prin prisma anilor adolescenţei) unde am fugit repejor. Terasă elegantă, cu mobilier de lemn masiv, şi unde, pe vremuri, cu greu găseai loc liber. Şi acum era ceva lume, dar atmosfera era mult mai relaxată decât altădată.

 O ospătăriţă binevoitoare ne-a luat comanda. O uşoară stânjeneală a acesteia în momentul cererii noastre de vin am pus-o atunci pe seama faptului că majoritatea clienţilor beau bere sau că gama de vinuri era redusă. Gama de vinuri era restrânsă (motiv pentru care am băut trei sticle de vin, „omorând“ câte o reprezentantă unică de soi), dar nu acesta era motivul roşeţii din obrazul domnişoarei.

 Vă vine sau nu să credeţi, dar în secolul trecut, care a fost totuşi unul al realizărilor, am fost martorii următoarei imagini. Un barman ascuns pe jumătate după un stâlp, cu un ochi la noi şi cu celălalt la sticla de vin pe care o pocnea cu toată forţa de un perete, vrând parcă să fixeze prosopul „amortizor“ acolo.

 Am râs, ne-am distrat, ne-am simţit bine. Vinul a fost bun, chiar dacă în debut părea un spumant incert. Problema este similară la mai toate localurile româneşti, chiar dacă nu e vorba de dat cu sticla de zid. Cu ce este mai puţin hilară situaţia în care un ospătar se chinuie, trage de dop cu sticla între picioare, transpiră şi într-un final, cu o figură nevinovată, îţi arată tirbuşonul rămas fără spirală, aceasta decedând spectaculos în dop?

 Şi, credeţi-mă, ospătarul e nevinovat. Tehnometal i s-a dat, tehnometal a învăţat. Ar fi de neiertat dacă responsabilul de local i-ar fi arătat măcar ce înseamnă o ustensilă adevărată şi el ar fi ignorat această informaţie. Ca să nu merg cu responsabilitatea la proprietar (unde şi e, de fapt) şi care ar trebui să-şi înzestreze oamenii cu lucruri care să fie în ton cu restaurantul.

 Respectul faţă de client stă şi în respectul faţă de vin, faţă de cei care l-au trudit. Şi, dacă în trecut scuza că astfel de obiecte nu treceau graniţa în România, poate funcţiona, astăzi nici ca glumă nu cade bine. Să nu mai pomenim de Internet şi, de ce nu, că se poate circula în Europa sau, mai aproape, acasă.

 Există magazine specializate. Profesioniştii trebuie să fie primii care să dea tonul în orice domeniu. Şi în Iaşi, şi în Timişoara ori la Bucureşti, sommelierul, ospătarul trebuie să ridice la nivel de artă ritualul servirii sticlei de vin. Un spectacol valoros va fi şi bine plătit. Pe de altă parte, aceste „scule“ au fost inventate pentru slujirea celor mai mari vinuri din lume… Ale noastre nu sunt?
Recitind CV-urile tirbuşoanelor titrate, ne-am oprit asupra unora dintre ele. Asta nu înseamnă că celelalte – Vacuvin, Pulltap’s Ch. Laguoile – ar fi de neglijat. Toate acestea şi încă multe altele utilizează bagajul obligatoriu al entuziaştilor vinului de pe întreg mapamondul. Fiecare având caracteristici pe care cu greu le ierarhizezi în momentul achiziţionării. Aşadar, să punem reflectorul pe Screwpull.

 Ceva de genul „daţi-mi un punct de sprijin şi voi ridica Pământul“ trebuie să fi stat la baza invenţiei cu acest nume.

 Din punct de vedere ingineresc, vorbim de pârghii. Numai că producătorul evadează din universul tehnic şi operează cu entităţi stilistice. Astfel, numele ultimelor colecţii ne arată teritoriul Screwpull. Les Connaisseurs, unde subtitlurile sună cam aşa: o combinaţie a eficienţei şi a eleganţei, o combinaţie a simplicităţii şi a artei de a trăi, tradiţie şi modernitate, calitate şi rafinament. Sau Privilege Collection: certitudinea că oferi plăcere, plăcut la vedere, cadoul excepţional. Decelând mesajul publicitar din aceste formulări, tot nu putem nega adevărul.

 Este fascinant că la o simplă apăsare – la modele Lever – să vezi cum dopul iese ca la un moment de iluzionism. Materialele folosite sunt similare cu cele întrebuinţate în industria aeronautică. Involuntar, în urma exploatării, ajungi la sintagme (demonetizate la noi, din păcate) de tipul „tradiţie şi modernitate“.

 Trebuie să credem că succesul unei afaceri Horeca stă şi în depăşirea stadiului „cooperaţia de consum vă oferă…“. Ne oferă, e drept, desfacere pentru capsulele vinului la litru… dar despre ce vorbim? A! Despre nişte corecţii necesare. Şi, fiind început de an, zic că e timpul.

Catering expert//04-02-2002

Lasa un mesaj








© 2006-2008 Catalin Paduraru