Comentez

Vrei să te simţi „miliardar“?
A. Bea vodcă.
B. Încearcă gin.
C. Berea este frate sau soră cu românul.
D. Degustă un vin vechi de Bucium.
Nu există variante ajutătoare. Toate răspunsurile sunt corecte. Astăzi.

 Ce să facem pentru a creşte cifra de afaceri la detailistul de vinuri (incluzând aici şi locaţiile Horeca)?
 

În primul rând, să înţelegem de ce astăzi în România se consumă mai puţin vin (pe cap de locuitor) decât în „epoca de aur“.

 Cauzele necosmetizate ar suna cam aşa: răvăşirea valorilor în anii ‘90, când se vindeau poşirci sub nume celebre; lipsa adaptabilităţii producătorilor la noile cerinţe ale pieţei; îndepărtarea consumatorului (mai ales tânăr) de vin şi apropierea acestuia faţă de băuturile tari sau de bere; legile proaste sau lipsa personalului calificat la nivelul ultimului vânzător.

 Aceste câteva puncte pot fi combătute doar prin prisma faptului că nu fac parte dintr-o enumerare completă de necazuri.

 Acum, în 2002, trebuie să vedem ce e de făcut. Altfel riscăm să mai scăpăm printre degete şi acest dar, vinul.

 Iar lamentările ulterioare nu se bat în casa de marcat.

 Nebunia de după revoluţie a trecut.

 Astăzi există suficiente valori oenologice pentru a face un comerţ civilizat, curat şi rentabil.  Problemele ar putea apărea la incapacitatea de recunoaştere a acestora. Primul pas ar fi achiziţionarea unei mici colecţii de specialitate: cărţi şi reviste.

 Mai departe, unul dintre oamenii implicaţi direct în vânzare să urmeze cursurile de degustători autorizaţi.

 În acest fel, „consilierul“ poate interpreta nemijlocit valorile unor vinuri şi le poate recomanda clientului final. Pe lângă faptul că îşi crează o scară proprie de valori, fundamentată ştiinţific, specialistul poate să adapteze perfect oferta casei. Numai în cunoştinţă de cauză se poate evada din „dom’le dacă aste se cere, ce dacă-i prost“. Aceeaşi adaptare faţă de criteriile reale va atrage noi clienţi, evident şi din rândul tinerilor, clienţii constanţi de mâine.

 Un gând paralel îmi afişează imaginea speriată a proprietarilor de pizzerii când vine vorba de vin. Sperietură pe care o trag de la calcule greşite.

 Treaba lor.  Nu se va putea impune pe vecie în România „cofetăria sărată“ destinată minorilor, iar segmentul ţintă are nevoie de ceea ce peste tot în lume se oferă.

 Să mai amintesc de pizzeriile cu vinuri dulci.

 Ce coşmar. Ce lipsă de poftă de viaţă. Astfel de scârţâieturi cu polistiren pe geam – numesc aşa incompatibilitatea dintre picant-pizza şi vinul dulce – se ivesc şi prin Franţa, chiar, dar acolo e vorba de o variantă din miile încercate şi consacrate.

 Am terminat cu gândul paralel.

 Mai ales că unele pizzerii au intrat în normal. Roşu sec.

 Vorbeam de repere. Aidoma, întoarcerea la religie în momentele de răscruce (să ne sprijinim pe vinurile mari). În general, cele de vinotecă au ajuns să fie învechite tocmai pentru că promiteau o creştere spectaculoasă.

 În această idee mi-ar plăcea să căutaţi vinurile de Bucium. Iaşi. Vinotecă teribilă. Aligote. Riesling. Furmint. Fetească. Traminer. Nu sunt vinuri de zi cu zi, dar sunt probabil unele din cele mai valoroase lucruri pe care le are România. Clientul are dreptate să se bucure de ele. Timpul nu permite însă unui cibernetician sau avocat să-şi lărgească orizontul şi în alte domenii. Chiar dacă acestea îl privesc direct sau sunt în legătură cu plăcerile lui. Aceste vinuri trebuiesc povestite, recomandate de către cunoscători. Aşa se va ajunge şi la producţiile recente, care pot sta pe masa zilnică.

 Nu consider că este nociv ca într-un restaurant să poţi degusta şi alte vinuri decât cele care se găsesc în gheretele de tablă din cartiere. Neplăcut, dar în linii mari cam la asta se rezumă oferta restaurantelor. Şi această stare trebuie schimbată.

 Ca să nu mai pomenim de complicitatea absurdă a ospătarului care încurajează pe domnul cu ghiul să-şi stropească grătarul în sânge cu o Galbenă. Îşi face rău lui, Galbenei şi clientului. Cine câştigă?

 Clientul, în general, nu  trebuie contrazis, dar cu respect i se poate oferi spre degustare -la momentul prielnic- un vin adecvat. Cu o mică istorioară şi cu un martor cheie („ştiţi, la grătar marele Sadoveanu – sau cine vreţi dvs. – solicita totdeauna acest cabernet de…“).

 Acest gen de abordare creează miracole. E drept, poate  nu imediat.

 Vinotecile sunt pretenţioase. Necesită cunoaşterea vinurilor, îndepărtarea celor accidentate, condiţii speciale de păstrare şi servire. Dar altfel cum putem cere bani pentru un serviciu?

 Lumea trebuie să intre în restaurant şi cu plăcere.
 Lumea plăteşte plăcerea, nu mâncarea, domnilor. Pentru că, în definitiv, te saturi şi cu o conservă.

 Atenţie! Vinul bun are darul de a oferi plăcere după o masă gustoasă. Aş insista să susţin că vinul subliniază o bucătărie bună, făcând-o să pară desăvârşită. Balanţa dintre vinurile vechi şi cele foarte tinere, prospete, poate rămâne echilibrată dacă în sezonul rece se recomandă prima categorie şi vara cea de-a doua. Diferenţele de preţ se  compensează prin aceea că vara, un vin tânăr poate fi cerut de mai multe ori (nu paharul – cantitatea – cu care bei contează ci de câte ori îl duci la gură – frecvenţa).

 Trist este că tot ceea ce nu apare pe micul ecran este sortit anonimatului. Şi vinul nu prea are parte de televizor. Dar asta nu înseamnă că celelalte izvoare de informare trebuie să dezarmeze. Pentru vin, rând pe rând, vor învia: şcoala, cărţile, tradiţia, presa scrisă, somelierul. Nu este vorba de răzvrătire împotriva celui mai eficient instrument mass-media.

 Dar comentez.

 Pentru un altfel de mâine.

Catering expert//25-03-2002

Lasa un mesaj








© 2006-2008 Catalin Paduraru