China – jurnal de călătorie şi de luare aminte

Prima expoziţie de vinuri sub pavilionul României la Beijing. Acesta a fost punctul de plecare al unei incursiuni memorabile într-o ţară fantastică. China anului 2002. Curată, civilizată, primitoare şi foarte prosperă. O ţară care a ştiut să schimbe viteza la timp. Pentru că a merge doar în treapta întâi înseamnă mişcare lentă şi consum mare. Cam ce facem noi de 12 ani de zile încoace…

 
 Un aeroport mare şi foarte aglomerat. Aglomeraţie dată de un trafic aerian intens, la dispoziţia unui număr considerabil de utilizatori ai serviciilor aeriene. Foarte, foarte mulţi străini. M-am ferit să trag concluzii de primă vedere. În fond, o ţară atât de mare are nevoie de o “poartă” pe măsură.
 

Confirmarea schimbării ordinului de mărime (atunci când vorbim de construcţii) vine însă la primul contact cu oraşul.

 Bulevarde imense cu patru benzi pe sens străpung “văile” dintre imensele grupuri de clădiri tip “zgârie-nori”. Şase centuri concentrice se înalţă peste toate drumurile, făcând posibil accesul dintr-un capăt în celălalt al capitalei într-un timp record. Şi, ca imaginea de bun venit să fie şi mai derutantă, pe străzi circulă toate modelele auto occidentale.

 Văzând China de aproape, te întrebi unde sunt imaginile din filme, cu o populaţie amărâtă, care merge cu bicicleta şi pentru care hrana zilnică se reduce la un castron de orez. Să admitem că aceste imagini nu sunt doar rodul imaginaţiei regizorilor de film şi că ele au existat. Subliniez fără alte comentarii trecutul verbului: au existat.

 Prezentul dă oamenilor din China toate satisfacţiile. Culturale, financiare, culinare etc.

 Beijingul, probabil cel mai mare oraş din lume unde se vorbeşte engleza (!), oferă un cadru de viaţă pe care noi l-am invidia. De mult n-am mai văzut (nici măcar în Europa vestică) oameni care să danseze în parcuri, lipsiţi de orice prejudecăţi şi bariere de vârstă. Atenţie! Pe muzică de dans occidentală. Prima oară când m-am apropiat de un astfel de loc am crezut că este vreo “acţiune organizată”, pentru că atât puteam eu înţelege despre libertatea de expresie a chinezului. Abia când am realizat că astfel de happening-uri sunt multiplicate în mai toate parcurile şi pe parcursul întregii săptămâni, mi-am dat seama că e o pornire sănătoasă şi frumoasă a chinezilor de a recupera şi din timpul pierdut în trecut, dar şi din cel de zi cu zi, ocolind cu succes modelul european al “omului ocupat”.

 Un exemplu pentru deschiderea către nou a acestor oameni. Un exemplu pentru adoptarea, pe lângă valorile consacrate de 5000 de ani, şi a altora noi. Printre ele se află şi vinul.

 Găseşti în rafturile magazinelor specializate vinuri din toată lumea. Şi asta încă n-ar fi nimic. În toate barurile, pub-urile şi restaurantele pe care le-am vizitat, nu numai că vinurile erau prezente, dar erau însoţite şi de o ştiinţă perfect asimilată a ritualului servirii. Cu tot ce presupune aceasta.

 Poate să fie această situaţie (prin comparaţie stânjenitoare pentru noi) dată şi de educaţia primită, dar şi de posibilităţile reale ca un job bine făcut să te propulseze ca angajat al celor mai mari lanţuri hoteliere din lume, prezente, fără excepţie, în China.

 Acolo, şi unii şi alţii se iau în serios. Spre deosebire de China, în România nume mari de hoteluri consacrate internaţional îşi vând serviciile “adaptate” lumii a XVI-a în care ne plasăm mental.
Revenind însă la prietenii noştri, am mai găsit o explicaţie pentru bunul sau, de fapt, excelentul rezultat al sectorului HORECA. Tot ce înseamnă firmă cu putere economică (calculatoare, case de modă, telefonie, jucării) se află implantate în China.

 Afacerile lor încep, evident, la birou. Pentru derularea acestora e nevoie de hoteluri, restaurante… toate high class.

 La fel de adevărat este că autorităţile chineze nu-i hăituiesc pe cei care patronează, ceea ce normal numesc ei, mici afaceri. Să mă explic. Proprietarul unui bar, al unui pub, nu trebuie să aibă sediul social cu mii de autorizaţii, nu trebuie să angajeze contabil cu milioane de hârţoage, pentru că el trebuie să urmărească bunul mers al serviciului, nu al hârtiilor. Există taxe fixe şi cu asta… basta.

 O firmă de import-export, de consulting ş.a.m.d. intră în cu totul altă categorie. Iar această categorie nu-şi poate avea sediul decât în clădirile administrative special construite. Nu scara B, etajul 6, apartament 39, lângă ghenă… Building-uri impunătoare, cu parcări şi portari, lifturi încăpătoare, aer condiţionat. Aşa arată o clădire de firme. Şi e bine.

 Să vedeţi rentabilitate la restaurantele din jurul unor astfel de clădiri sau activitatea firmelor de catering. La ora 13.00, regula: pauză de masă. Fără discuţie, orice întâlnire ia sfârşit sau, după caz, se transferă la cel mai apropiat restaurant.

 Personalul acestor unităţi este pregătit ca timp de două ore să facă faţă unei presiuni teribile. Dintr-o dată, chinezii toţi (care altfel sunt liniştiţi) devin foarte gălăgioşi, comandând cu glas ridicat zeci de feluri de mâncare. Totul este desăvârşit. Preparatele aduse cu viteză, la temperaturi potrivite, vinurile şi berea reci, fac din petrecerea timpului la restaurant o plăcere. Iar timpul se bifează la “câştigat” şi nu la “pierdut”. După acest val, restaurantele arată ca după război. Într-un astfel de moment am picat eu, împreună cu câţiva colegi din ţară, dornici să mâncăm. Nefiind familiarizaţi cu acest orar (şi pe care ar fi bine să ni-l însuşim), am fost puţin miraţi de privelişte.

 Deşi eram singurii clienţi (cumva noi deterioram regula), iar oboseala îi marca pe ospătari, s-a întâmplat ceva neobişnuit. Şeful de sală i-a adunat în 15 secunde pe toţi ospătarii (băieţi şi fete), în 30 de secunde i-a instruit (pe un ton destul de apăsat), după care, cu glas puternic a scandat un îndemn, urmat imediat de ceilalţi în cor. Două bătăi din palme şi, miracol: trei-patru băieţi ne-au înconjurat masa pentru a lua comenzile, iar ceilalţi, ca nişte furnici, au reamenajat până la perfecţiune decorul, cam în cinci-şase minute. Credeţi-mă, ne-am simţit clienţi.

 Ar mai fi foarte multe de povestit. Oraşul interzis, Marele Zid. Mall-urile gigantice de acolo. O piaţă imensă şi un furnizor la fel de mare. China trebuie vizitată. Oricum, ea va exporta şi mod de viaţă.

 Ştiu că este greu de îngurgitat o asfel de informaţie, dar o plimbare prin localurile noastre vă va confirma că ducem lipsă de “chinezi”.

Catering expert//19-07-2002

Lasa un mesaj








© 2006-2008 Catalin Paduraru