Un punct de vedere

 Mi-a luat ceva timp să înţeleg ce vrea să fie ”partenerul profesioniştilor” sau, mai corect, ce ar trebui să fie. Dar cum la români toleranţa este maximă, cei care ar trebui să vândă doar celor care au o afacere (pentru revânzare), au optat pentru poziţia de superdetailist. Chiar mă întreb de ce nu instalează nişte mese printre rafturi să ocupe şi afacerea restaurantelor, de ce nu închiriază în parcare aparatele de fitness (la ce ne-ar mai trebui sălile specializate?), de ce nu încing grătare cu mititei care să fie vânduţi pe loc (şi asta în raionul de plante pentru un decor adecvat)? Cred că e de preferat să mă opresc aici cu sugestiile pentru că mâine, cine ştie…

 La vremea apariţiei lor, am scris cam despre toate vinurile de excepţie realizate în România.

 Atrăgeam atenţia, la momentul lansării, despre calităţile deosebite pe care ni le dezvăluie un vin sau altul. Semnalam chiar caracterul elitist pe care îl au aceste vinuri şi locul lor în spaţiile ultraspecializate sau în sectorul Horeca.

 Interesant e că majoritatea, deşi au “crescut” calitativ, au ajuns să cocheteze cu cash&carry. N-ar fi nimic neobişnuit până aici. Sau, oricum, nu foarte deranjant. ( Abia aştept clipa când voi vedea Ch. Cheval Blanc la en-gros!!!). Problema e că producătorii ştiu prea bine că aceste reţele nu controlează vânzarea doar către profesionişti şi că orice “civil” poate avea acces la preţurile intermediare. Şi iată momentul glorios al trimiterii “olimpicilor“ la “Daciada”. Să credem, optimişti, că s-a forţat permeabilitatea pieţei. Aşa să fie.

 Mă simt totuşi vinovat faţă de cititorii mei (profesioniştii) pentru incapacitatea de a-i avertiza asupra acestor pericole.

 Pentru că, se ştie, aceştia vor vinde mai greu vinul în restaurante cu un adaos corespunzător, atâta vreme cât clientul final poate avea acces la preţ de en-gros.

 Mă simt vinovat şi faţă de producători. N-am avut suficiente argumente pentru a determina altă opţiune. Negura şi zloata legislativă ne cuprind pe toţi. Paradoxal însă, cei care astăzi au avut totuşi o portiţă, producătorii, vor fi cei mai afectaţi în viitor de valul globalizării. Cei pe care ar trebui să se sprijine vor fi primii care vor migra către produsele aducătoare de beneficii. Chiar şi astăzi nu putem acuza retailerii că nu vând suficient vin.

 Altfel spus, magazinele, restaurantele, vor avea marfă chiar dacă nu va fi românească. Unii producători vor fuziona cu capitaluri străine, dar superproducţia se află în Occident. Vreau să mă explic. A introduce vinuri de excepţie la raftul lanţurilor înseamnă a da curs standardizării într-un sens greşit.
Standardizarea este bună pentru business-urile mari (care oricum n-au legătură cu ai noştri) şi pentru că e uşor de înţeles pentru omul modern. Uşor de înţeles, uşor de vândut. Şi după fast food, iată, vine fast drink. Pe termen lung, producătorii noştri vor trebui să facă faţă unor mari provocări. Lanţurile în care au listat se vor extinde. Va fi nevoie de mai mult vin. Dar nu din acela din care ar fi putut avea - teoretic - suficient, ci de cel excepţional, vândut cu preţ mic. Plantaţiile noastre nu au o structură care să susţină astfel de producţii. Şi atunci se vor cumpăra struguri, vinuri, şi să vezi coupage-uri care vor fi mix-uri, iar până la cola mai e un pas.

 Degustătorii vor fi de prisos pentru că n-or să mai fie lucruri de comentat când totul va fi la fel.

 Dacă fiecare producător ar fi dat jos jumătate din sumele cerute de cash&carry pentru listări şi ar fi susţinut un program coerent de popularizare a vinului, profitul ar fi fost înzecit mai mare.

 Dacă fiecare producător ar fi alocat jumătate din timpul dedicat “negocierilor” cu cash&carry (care negocieri?) pentru a sta de vorbă cu politicieni, forţându-le mâna să aducă modificări legilor strâmbe, profitul ar fi fost cu atât mai mare.
 Dacă fiecare producător s-ar fi îngrijit pentru un merchandising corect la magazinele, bistrourile, restaurantele din oraş la o câtime din ce fac pentru cash&carry, profitul…

 Încă puţin şi scriu “If” şi semnez Kippling. Vinuri pentru lanţuri există. De ce nu ne limităm la ele? Nu cumva se mizează pe fluxul de cumpărători pentru creşterea popularităţii unui vin? Cu alte cuvinte, puţină reclamă şi -deh!- merge la cash&carry, poate merge şi în restauraţie…

 După părerea mea, există unele vinuri care ar trebui să servească doar Horeca şi magazinele cu focus pentru vinuri de valoare.

 Din nord-est începând, am putea enumera câteva titluri: Cotnari - Chateau Cotnari. De la Iaşi - Rezerve XX; aici măcar patru vinuri din cinci (Cabernet Sauvignon, Tămâioasă Românească, Busuioacă de Bohotin, Sauvignon Blanc) au destinaţie-teoretic-exclusiv Horeca, “delicatese”, specializaţi şi colecţionari. Bucium-vinotecă. Vrancea-vinotecă. Valea Călugărească-vinotecă. Cramele Prahova-Pinot Noir 99 Special Reserve, Bizantium, Fetească Neagră Private Reserve-vinotecă. Vinarte (Dealu Mare, Mehedinţi şi Sâmbureşti)-Prince Matei, Soare. SERVE-Milenium. Carl Reh-Chardonnay 99 (sticlă gravată). Murfatlar-vinotecă. După cum se vede şi din înşiruirea anterioară, am pomenit vinuri încadrate la nivelul premium, superpremium. Acestea şi/sau altele vor trebui să rămână la îndemână celor care pot face o vânzare adecvată, personalizată, adică cu prezentare. Este foarte greu ca la raftul pe care se afla şi vinul la PET să serveşti argumente doar de pe etichetă. Cumpărătorul este, trebuie să recunoaştem, dezorientat.

 Într-o societate de consum, toate formele de comerţ îşi au locul lor. Cred că a sosit momentul ca fiecare, în dreptul afacerii lui, să renunţe la soluţiile de “tranziţie”. La cash&carry, ideea unor mărci proprii nu e o noutate pe plan mondial; cred că poate funcţiona şi la noi. Unul dintre lanţurile prezente în România se pare că a luat această decizie înţeleaptă şi în ceea ce priveşte vinurile. A fost suficient să angajeze un specialist. Simplu, nu?

 

Catering expert//28-09-2002

Lasa un mesaj








© 2006-2008 Catalin Paduraru