Reflexe

O sumedenie de neajunsuri par să frâneze dezvoltarea normală a turismului românesc. Ca subiect în sine – şi turismul viticol se poate plânge – în faşă fiind – că nu i se acordă suficientă atenţie. Este drept că statul - chiar dacă are un discurs încurajator prin vocea oficialilor – nu devine un partener, ci mai degrabă o stavilă. Şi totuşi… cei care au deschis locaţii care se pot integra într-un “wine tour” par să fie dublu nedreptătiţi. O dată prin motivele date de administraţia ostilă şi apoi prin faptul că se pot simţi lăsaţi în offside de către ceilalţi vinari. Pentru că foarte multe “nu pot face”- nu sunt decît reflexe.
 

 România trebuie privită aşa cum e. Cosmetizarea  de formă nu cred să aducă beneficii. La urma urmei, locuri aşa-zis anacronice – fac deliciul turiştilor străini, care vizitează Maramureşul, de pildă. Goana nebună a urbanizării nu pare să fie unica cheie de la poarta Europei. Poate chiar aparenta rămânere în urmă (nu ştiu ce scară de valori funcţionează pentru această apreciere lejeră)  să fie punctul de plecare pentru o agricultură ecologică şi un turism ecologic. Oricum până la a verifica această teorie, cred că este bine să popularizăm mai temeinic oferta pe care o avem astăzi. Repet, aşa cum este ea. Dacă ne asigurăm că am comunicat tuturor potenţialilor consumatori de turism viticol dorinţele pe care ei şi le pot împlini şi aceştia ar întârzia să apară – ne putem gândi la invenţii. Dar până una alta, trebuie să facem ceea ce trebuia făcut.
 

Sună ciudat şi n-am să mă feresc să fiu punctual în explicaţie dar folosind un exemplu care astăzi funcţionează. În acest fel, informaţia poate fi folosită şi de către vinari – fie ei mari sau mici – şi de către entuziaşti, cei care ar trebui să se bucure pe întreg teritoriul de astfel de crame deschise.

 Turism viticol – neoficial există. Acesta este păgubos, dar dovedeşte că din partea consumatorilor interesul se manifestă.

 De cate ori n-am auzit: “Am fost cu vărul meu care este director la X şi se cunoaşte cu directorul de la crama Y. Ce vinuri au acolo, dom’ne!” sau “eram cu un grup de nemţi veniţi pentru contract şi cum mă cunoşteam cu inginerul şef de la îmbuteliere, zic să-i ducă şi pe ei să vadă o hrubă adevărată. Am plătit eu ceva de-ale gurii şi ne-au făcut  băieţii o primire de-au rămas nemţii mască. Nu le venea să creadă că avem aşa vinuri bune”. În genul acesta de afirmaţii (sunt mii şi mii de variante) există un numitor comun: satisfacţia.

 Nu are rost să insist şi să reacţionez şi eu reflex cu fraze amorţite: “De ce nu se face nimic?”. Pentru că apare o retorică impersonală cu lipsa subiectului. În aceste condiţii, având la dispoziţie un canal de comunicare – rândurile de faţă – vă învăţ să luaţi ştiinţă de un loc minunat care face deja istorie. Drumul vinului este deschis. Generaţia noastră va fi martorul adăugării fiecărui kilometru până la consolidarea unei căi de acces către România adevarată.

 Crama Urlăţeanu.Un “Chateau” care îşi aşteaptă publicul

 La o oră cu autoturismul (din Bucureşti) găsim un fost conac boieresc, modernizat şi transformat de către cei de la Cramele Prahova – Hallewood. O călătorie de plăcere pană la Urlaţi va fi condimentată cu tot ceea ce presupune turismul viticol. De fapt, aproape cu tot. Mai rămâne ca vreo caţiva ţărani deştepţi să-şi amenajeze camere de primit şi atunci – superlativul se va aşeza singur  peste ofertă. Oricum este bine de ştiut că aici veţi găsi beciuri întinse cu butoaie care se ascund unele dintre cele mai bune vinuri roşii din România. Specialistul oenolog este un bun ghid şi gazdă ospitalieră. Sala de degustare, barbeque, terase, belvedere, aer curat. Dovada că “omul sfinţeşte locul” şi că ceea ce se petrece la Urlaţi nu ţine de hazard este şi schimbarea de la Pivniţele Rheir- aparţinând desigur aceluiaşi producător.

 Deşi aici lucrările nu s-au terminat, grupurile sunt primite la degustări. Aş insista pe această ţintă de agrement, deoarece se află în Azuga – şi o dată cu sezonul de schi, afluenţa turiştilor este mai mare în zonă şi nevoile de relaxare nu sunt acoperite întotdeauna. La Azuga – se pot degusta vinuri spumante proaspete şi, foarte important, se pot vedea toate fazele procesului de producere ale acestor “şampanii”. Se fac demonstraţii la pupitrele de remuiaj sau degorjări zgomotoase care “sperie”  în mod plăcut auditoriul. La vreme frumoasă, degustarea se face într-un foişor superb, unde piveliştea munţilor este necenzurată de nici o altă construcţie.Aerul tare se potriveşte cu oricare tip de spumant de aici – de la brut pană la demisec.

 Focuri de tabără, proţap şi orice altă cerere poate fi rezolvată şi acceptată. OK, directorul general al firmei a muncit ani buni în turism (nimic nu este întamplător). Atât deocamdată despre aceste repere din turismul viticol. Datele cele mai interesante se află oricum la locul faptei, iar misiunea mea nu este alta decât de a descoperi şi anunţa astfel de minuni. Voi continua să scriu despre toate câte le voi şti şi toate câte vor apare. Sincer îmi doresc să  fie o rubrică lungă.

P.S. Nu ştiu ce mă face să cred că şi podgorenii mici vor face pasul în a-şi vinde şi serviciile, nu numai vinul şi parcă lucrul acesta mă linişteşte.
Cătălin Păduraru

Lasa un mesaj








© 2006-2008 Catalin Paduraru