Shiraz. Acum şi în România!

Încă puţin şi ne convingeau că suntem născuţi să pierdem. Că tot timpul vom ieşi pe ultimul loc. Dacă ne gândim la campania începută după Revoluţie – am putea s-o catalogăm ca fiind suspectă. Nevinovată în nici un caz. Faptul că vinarii au început să urce pe podiumul cu premianţi cade în sarcina mea să-l semnalez. Dumneavoastră trebuie doar să propagaţi lumina unei noi realităţi. Pentru alte locuri pe podium.

Cu vara am cam încheiat-o şi vrând nevrând mă gândesc deja la vinurile pentru toamnă – iarnă. Unele dintre ele le-am găsit (cu satisfacţie) în numărul din septembrie al revistei americane Wine Spectator. Ele aparţin unor producători asupra cărora am insistat atât de mult, încât dacă o astfel de notorietate în materie – cum este revista sus-menţionată - n-ar fi publicat numele lor într-un  sfârşit, probabil că aş fi fost pus într-o situaţie delicată. Şi, deşi, recomandările mele – iată – sunt confirmate şi de alte reviste specializate (v. Harpers) – sunt unii care preferă în continuare clişeele ieftine. Neprofesionalismul lor face rău tuturor. El arată ca o cutie de tablă agăţată de o maşină frumoasă. Şi într-o zi sfoara se va rupe. Restaurantele fără profesionişti vor rămâne în urmă şi rugina le va şterge identitatea. Din nefericire până atunci, zgomotul produs de ele nu ne lasă să ne bucurăm de limuzina cea nouă.

Ei, dacă mai punem la socoteala şi brambureala legislativă putem adăuga că imaginea cu maşina frumoasă – (vinarii) şi cutia de tablă – (restauratorii după ureche) degajă şi mult praf.

Altfel cum am putea judeca că unuia dintre cele mai de succes soiuri din lume nu i s-a acordat încă viza de intrare oficială în România. Shirazul, căci despre el vorbim, are un statut incert la noi. Căutat cu febrilitate în toate formele sale de expresie – din America de Nord şi până în Noua Zeelandă, în ţara noastră vieţuieşte ca un imigrant în zona liberă a aeroportului. Că nu vorbesc în dodii – o arată cifrele, milioanele de butelii vândute pe tot globul. Iar acest succes comercial  nu survine în urma unui boom publicitar. Multitudinea de locuri celebre unde se cultivă îi conferă un statut special.

Shirazul, Syrah în Franţa, este o redescoperire a Lumii Noi - este adevărat, dar prezenţa în Cotes de Rhone, Cote Rotie atrage atenţia asupra unei identităţi aparte.

Pe Syrah se sprijină faimosul Chateau Neuf du Pape – simbolul rigorii şi autenticităţii AOC-urilor franceze, limitând în acest fel posibilele speculaţii privind trecutul timid al acestui soi.

Dar, de fapt, care este fişa acestui Shiraz?

Sau Sirac…sau sirras, hignin noir, chira, schiras… Purtător al multor altor nume cu aceeaşi rădăcină: Serenne, serine, ciréné, siranie, etc.

Plecând de la multitudinea sinonimelor în care este apelat – tragem concluzia că o serie lungă de popoare sau grupuri etnice au simţit nevoia sa-l denumească, asta probând că el a fost exploatat în cadrul acestora. Mai mult, Shiraz – nu a fost practic rebotezat cu numele vreunui alt soi – aşa cum în popor – se mai întâmplă.

Provenit din vitis allobrogica, se pare totuşi că a fost introdus în plantaţie de către romani. Există surse şi izvoare în Cotes de Provence, dar întinderea în Languedoc Rousillon şi în Malta, arată că Shiraz-ul a fost bine primit.

Şi de ce n-ar fi fost aşa, atâta vreme cât rose-ul Versailles-ului avea la bază pe lângă grenache şi cinsault – aducătoare de onctuozitate şi syrah-ul pentru aportul de fructuozitate şi de clasă, în plus el asigurând o creştere a rezistenţei în timp. Definit la tinereţe ca un vin astringent şi cu un uşor grad de amar care nu-i diminuează cu nimic calitatea, parcurge etapa maturizării care-i nivelează asperităţile, invitându-ne la…răbdare.

Răbdare răsplătită cu un spectru de gust, rar întâlnit, ierburi, mentă, condimente, piper, zmeură, cireşe, dude, mure, prune uscate, măsline negre, anason, etc.

Acel caracter de piper – foarte la modă – poate fi descoperit la Shiraz pe când la Cabernet – de pildă – nu. Şi pentru că pomeneam de răbdare, se pare că acest scutier a manifestat-o din plin. Există mărturii că de pe proprietatea cruciatului Olivier de Serres – la vreun secol după dispariţia acestuia  se recoltau şi struguri negri  (se pare ca în sec XVII – aici nu se produceau decât struguri albi) din care se obţinea un vin cu care se colorau vinurile din Medoc. Din această postură stânjenitoare – până la elogiile care i se aduc astăzi se trasează arcul răbdării. Până şi dualismul caracterului între vârste trădează o personalitate aparte. Shirazului i se agaţă placheta de astringent – la tinereţe. (Astringenţa este acţiunea fizică de contracţie a mucoaselor datorită acţiunilor chimice ale vinului, respectiv ale taninului). Iar Shirazul este taninos. Numai că astringenţa se diminuează cu îmbătrânirea vinului.

Deşi SUA înregistrează mari succese pe “acest strugure venit de nicăieri (perspectiva notorietăţii)” pe un loc fruntaş în multe zone ale ţării, deşi Chile l-a adoptat datorită “gustului inconfundabil de piper negru şi ciocolată neagră”, consacrarea i-a adus-o Australia. Climatul nu foarte călduros de aici, tehnicile speciale au făcut ca stadiile de creştere ale vinului să fie bine definite.

La tinereţe – culoare intensă, corpolent, condimentat, iar la maturitate - “crescut” în sticlă, rotund, catifelat, boem. La schimb, australienii au primit din partea acestui performer – toate satisfacţiile visate în competiţia comerciala internaţională.

De fapt, aici am vrut să ajung.

Prin Shirazul obţinut în 2002, România a dovedit că are posibilitatea să aducă în faţa lumii un vin nou dintr-o “Europă Nouă” – aşa cum ni se spune bulgarilor, ungurilor şi românilor. Suntem pregătiţi să-l susţinem?

Lasa un mesaj








© 2006-2008 Catalin Paduraru