Catalin Paduraru

VIN VĂRSAT PRO ŞI CONTRA

 Nu sunt multe locuri în lume unde se mai vinde vinul vărsat. Asta nu înseamnă că o particularitate românească trebuie amendată sau, mai rău, înlocuită. Nici ţuica fiartă n-o mai găseşti în altă parte şi, cât despre asta, străinii care ne vizitează sunt încântaţi s-o bea, chiar dacă nu au mai făcut acest lucru niciodată.

 Cu toate acestea, vinul vărsat este supus ştiinţei ori neştiinţei, cinstei ori necinstei comerciantului. În pieţe, pe marginea străzii, în „vinării”, vinul vărsat este reprezentat în o mie de feţe cu tot atâtea gusturi şi capcane. Rareori întâlneşti vinuri oneste, iar dacă se întâmplă să dibuieşti unul, nu poţi fi sigur că evenimentul se va repeta şi la proxima vizită de alimentare.

 Vinul vărsat prezintă, în teorie, câteva avantaje: un preţ mai mic în lipsa „materiei uscate” (dop, capsulă, sticlă, etichetă, carton); o pretinsă prospeţime, provenienţă „sănătoasă”, „de butuc”. Se ataşează vorbele care ne plac nouă românilor şi, în funcţie de clientelă, vinul este de la „părinţii neveste-mii”, de la „mănăstirea X” sau, mai elaborat, „de la prietenul Y, şef de combinat la Zetuleşti”.

 Cu excepţia unor comercianţi pricepuţi şi corecţi (care iubesc vinurile), ceilalţi ne pot face mai mult rău decât ne imaginăm.

 Cei care ştiu că vinul trebuie păstrat în anumite condiţii, făcând acest lucru, au costuri suplimentare, ceea ce duce şi la o urcare a preţului.

 Forme elegante şi serioase de vânzare a vinului vrac, presupun instalaţii cu un gaz inert, temperaturi controlate, vase speciale, curăţenie autentică.

 În general, astfel de „vinării” aparţin sau sunt sub oblăduirea producătorilor sau a unor specialişti din domeniu şi, de regulă, reprezintă o sursă sigură de aprovizionare.

 Vânzătorul poate comunica originea vinului, soiul, gradele alcoolice şi conţinutul de zahăr.

 În replică, magazinele concepute după ureche şi administrate în aceeaşi manieră, propun spre vânzare vinuri care sunt depozitate în recipiente improprii, vinuri care au un grad înalt de oxidare. În ceea ce priveşte originea, cred că măcar pentru psihic e mai bine să nu ne punem întrebări, la fel şi pentru nivelul de zahăr care, iarăşi în funcţie de clientelă, poate fi modificat ad-hoc. (Operaţiune ilegală!)

 Este adevărat, această ofertă este şi cea mai tentantă pentru foarte mulţi români datorită preţului. Preţ care, numai dacă ar fi comparat cu borşul de „tărâţe”, ar trebui să dea de gândit.
 O metodă originală şi, pare-se, practică a fost adaptarea sistemului Bag-in-Box pentru vânzarea vrac. Astfel, Bag-in-Box-uri mai mari decât cele standard se introduc într-un frigider special, rămânând pentru manipulare doar supapa de scurgere. Având în vedere că vinul nu este afectat de contactul cu aerul, că produsul în sine – fiind considerat „îmbuteliat”, poartă garanţia producătorului, poate primi cele mai multe puncte la capitolul încredere. Rămâne de văzut dacă comercianţii doresc formule civilizate pentru acest tip de vânzare.