Zeii de plastic

Sigur, plasticul e prezent din ce în ce mai mult în viaţa noastră. Carcasa de la televizor, scaunul de pe terasă, brelocul, ochelarii, flacoanele de medicamente, jucăriile, mapele, mai nou şi căzile de baie, ornamentele, reclamele luminoase s.a.m.d. N-am nimic cu această materie, dimpotrivă apreciez exact utilitatea pe care o are în societatea modernă.

Dincolo de aceste aplicaţii însă, cu greu ne-am putea acomoda cu o floare din plastic, cu un tablou din mase plastice, cu o mâncare de la bunica servită în farfurie de plastic şi mâncată cu ajutorul unor ustensile din acelaşi material. Adică asociem cu greu artificialul lucrurilor care respiră, care au o viaţă proprie sau care concentrează tradiţie şi/sau cultură. Vedeţi, până şi sintagma “sticla de plastic” este rezultatul unei contradicţii de termeni. Şi cu toate acestea, vinul – acest rezultat al încrederii reciproce dintre om şi natură, căpătat la şcoala timpului, a ajuns – nedrept – să fie încătuşat în “sticla de plastic”. PET. O închisoare care împiedică vinul să-şi manifeste personalitatea, să comunice într-un cadru elegant, să se lase cunoscut; o detenţie care-i aduce pieirea. Răul nu vine neapărat de la compoziţia Pet-ului (care este agreată alimentar) ci, de la faptul că se încearcă în plan mental o substituire. E sticlă, dar nu e sticlă. Imitaţia conceptului de butelie face inoportună (în cazul vinului) prezenţa „sticlei” surogat.

Raţiuni economice au împins pe unii producători către acest ambalaj destinat altor băuturi. PET-ul este ieftin. De acord. Din nefericire şi vinurile care se îmbuteliază în acest fel trebuie să se „asorteze” cu ambalajul. Astfel, produsul ţinteşte un anumit segment al populaţiei. Cel sărac. Şi nu numai la buzunar. Acest segment – pentru a fi fericit – doreşte să consume o cantitate suficientă de alcool cu bani drămăluiţi. În aceste condiţii, fiind vorba de lipsuri, nu doresc să iniţiez o polemică vis-a-vis de oportunitatea prezenţei pe piaţă a acestor bidoane. Dispariţia vinului de calitate nu va fi posibilă câtă vreme balanţa va atârna în favoarea celor care-l consumă, iar acest clasic sensibil va dăinui. De aceea vă îndemn: lăsaţi vinul la PET să fie cumpărat numai de către cei care nu pot avea parte de normalitate (financiară, să zicem).

Ar mai fi o problemă: dopul. Pe cât pare de obişnuit şi eficient la carbogazoase pe atât de incompatibil pare în compania vinurilor.

Întâmplător sau nu, o prea mare cantitate de vin, astfel îmbuteliat, o vedem oxidată, prin rafturile de jos ale magazinelor. Stâlcite, cu vinuri albe care se transformă în maro, cu etichete care nu se pot lipi bine pe un suport deformabil, aceste recipiente nu sunt încă o soluţie rezonabilă la dorinţa de fluidizare a stocurilor mari de vin fără pretenţii.

Dacă viitorul sună bine, vă doresc să auziţi - de câte ori doriţi - clinchetul paharelor (de sticlă) umplute cu darul zeilor.

Un strop de bucurie!

P.S.: S-ar putea ca unii producători să fi pus vinuri bune în PET. Păcat.

 

Lasa un mesaj








© 2006-2008 Catalin Paduraru