Împotriva valului?

Statistica dovedeşte că în România, se bea în continuare mai mult vin dulce şi demidulce decât vin sec. Atunci de ce atâta tam-tam pentru vinurile seci. Virtuţile acestuia din urmă sunt relevate pe toate canalele de comunicare, medicii încurajează un consum moderat de vin roşu sec, revistele de life style promovează acelaşi lucru, dar românii beau în continuare dulce.

Producătorii – inclusiv cei recunoscuţi pentru vinurile desert - îşi afirmă noua identitate tot prin vinuri lipsite de zahăr.

Bunăoară Cotnariul face eforturi în impunerea Frâncuşei şi a Château-ului Cotnari, Murfatlarul confecţionează un brand nou – SEC – unul care să schimbe percepţia publicului despre vinurile sale, iar Jidveiul a clasicizat câteva vinuri seci în toată ţara făcându-şi un titlu de glorie din acest lucru.

Să fie o traiectorie suicidă în faţa evidenţelor decretate de statistici ? Nici vorbă.

La ora actuală putem spune că avem de-a face cu o sincronizare naturală a noului ritm de viaţă, a structurii alimentare cu vinul. Vin ce nu mai poate fi privit doar ca un banal lichid alimentar.

Astfel s-a ajuns la concluzia că un gust bun poate fi detectat mai uşor atunci când nu este acoperit, ascuns în spatele unor „corecţii”. Zahărul are darul de a masca defecte, neajunsuri, rezultate în urma unor accidente de vinificaţie.

Cu toate acestea cum răspundem aşa zisului succes al vinurilor dulci?

N-aş vrea să se înţeleagă că asistăm la o „cruciadă” de anihilare a unor vinuri precum Grasa, Tămâioasa, Busuioaca, ş.a.m.d. Locul lor este bine stabilit şi nu poate fi zdruncinat.

Comentariile vizează dulcegăriile confecţionate care au dereglat sistemul de valori.

Aceste vinuri, prezente masiv pe piaţă, au făcut ca statistica să arate astăzi aşa: românului îi place dulcele.

Dar dacă analizăm vinul din gospodăriile ţărăneşti vom vedea că, în majoritate, sunt seci, acrişoare şi cu arome proaspete. Excepţie pot face încercările de imitare a vinurilor din comerţ (manifestare a unor complexe) cu adaosuri nefericite de miere sau zahăr.

Mistificatoare şi dăunătoare a fost şi oferta de la marginea străzii. „Podgoreni” cu experienţă vindeau „mâna a doua şi a treia”, întărind slaba calitate a unor pseudovinuri cu alcool şi zahăr. Să vorbim despre efectele nocive ale unor astfel de adiţii?

Nu suntem singurii care am depăşit o astfel de perioadă umbrită de practici neortodoxe.

În Franţa la începutul secolului XX au fost chiar şi revolte ale viticultorilor împotriva celor care „înmulţeau” vinul. Aşa au apărut legi clare care protejează autenticitatea şi care clasifică calitatea.

Avem, şi noi, în sfârşit astfel de legi.

Dar, înaintea acţiunii lor, trebuie să funcţioneze înţelegerea fiecăruia, chiar şi a faptului (asta ca să spunem lucrurilor pe nume până la capăt) că vinul sec poate încuraja un consum mai mare.

În concluzie: personalitatea unui vin, sensibilitatea, aroma naturală, prospeţimea pot fi descoperite mai uşor în absenţa unei măşti care, de foarte multe ori este zahărul.

 

Lasa un mesaj








© 2006-2008 Catalin Paduraru