Vinurile secolului

Există o carte în care autorul (Michel Dovaz) a trecut toate vinurile mari ale secolului XX.

Când am intrat în posesia lucrării – nici nu vă imaginaţi cu câtă nerăbdare-am căutat măcar o prezenţă românească.

O fotografie cu Tokay zărită în grabă mi-a dat speranţă că undeva pe acolo vom apărea şi noi. După câteva minute am realizat că nu figurăm niciunde în cele aproape 400 de pagini, decât într-un colt de hartă.

În primele momente frustarea şi nemulţumirea s-au îndreptat către scriitor, mai ales că sonoritatea numelui său părea cumva provenită din acest spaţiu geografic. Ei bine, nici strămoşii autorului nu sunt români şi nu este el de vină că în decursul unui secol, România n-a reuşit să impună nici un vin la nivel mondial.

Secolul XX a însemnat reaşezarea după filoxeră, două războaie pentru toţi, comunismul pentru unii. Comunicarea, boom-ul economic şi publicitar de după anii cincizeci, atunci când puterile vinicole şi-au văzut de treabă, nu ne-au atins şi pe noi. Adică n-am participat la cursă. Cum puteam fi menţionaţi printre câştigători când noi nici n-am luat startul.

Sigur că aveam suficiente argumente şi pârghii în valorificarea prezenţei noastre istorice în ale vinului, dar noi am preferat să ne aliniem într-o competiţie a industrializării în care şi dacă alergam singuri ieşeam pe locul doi. Şi nu vorbesc aici de ceea ce reuşiseră în perioada interbelică oameni ca Malaxa şi Mociorniţa, ci de felul în care am pornit în cursă. Motto-ul „cantitatea transformată într-o nouă calitate” a fost definitoriu pentru ultima jumătate de veac. Iată că vinul , mai ales cel de excepţie, nu a vrut să renunţe la rangul nobiliar. Premiile internaţionale pe care le-am obţinut în toată această perioadă au dovedit că „am putea … dacă am vrea”. Acum că ori n-am vrut, ori n-am putut, mai puţin contează.

Drumul până la a face un vin cunoscut pe toate meridianele globului, până la a fi listat de publicaţiile de specialitate, de casele de licitaţie, este foarte lung. El nu presupune doar afirmaţia „iată în acest an ce vin bun am făcut noi!” ci, supunerea atenţiei publice (cu eforturile aferente) a producţiei fiecărui an, cu întocmirea riguroasă a unor tabele a millèsime-urilor (anii cei mai reuşiţi), distribuţie globală, etc. Atunci când nici măcar în ţară nu au existat astfel de structurări şi ierarhizări ale producţiilor pe criterii de calitate, număr de sticle, potenţial de învechire, popularizare, contractări, bugete de publicitate – cum să-şi aplece cineva din afară privirea asupra ceea ce noi am fi numit poate „cele mai bune vinuri din lume”. Şi dacă ar fi făcut-o ce statistici i-ar fi stat la dispoziţie? Pentru a fi siguri că nu glosez gratuit pe marginea acestui subiect, enumăr câteva din vinurile secolului: Veuve Clicqnot Grand Dame 1990; Montrachet 1989; Dom Perignon 1985; Brunello di Montalcino 1964; Chateau Latour 1961; Chateau Lafite Rothschild 1959; Chateau Cheval Blanc 1947; Chateau d’Iquem l921; Chateau Margaux …

 

Lasa un mesaj








© 2006-2008 Catalin Paduraru