Cordon, cheminee

În orice hotel, restaurant, club, cazino sau bar sau la orice petrecere – şampania este un reper care nu poate lipsi. Licoarea efervescentă este iubită.

 O şampanie care părăseşte hrubele producătorului este, de obicei, ajunsă la maturitate deplină. Ca atare, produsul nu mai are nevoie de o “îmbătrânire” aşa cum ar putea cere un Bordeaux sau un Bourgogne, de exemplu. Oricum, nu este recomandabil să se formeze o rezervă de şampanie în lipsa unei cave ideale. Deşi, trebuie să ştiţi, buteliilor le trebuie minim 24 de ore de repaos înainte de a fi servite, pentru a da gazului carbonic timpul de “aşezare”. Pentru sticlele care – se presupune – vor sta mai multe zile până la a fi băute, găsiţi un loc ferit de lumină. Şampania este sensibilă şi de aceea marile case producătoare protejează sticlele cu o hârtie opacă sau cu o cutiuţă de carton. De altfel, pentru spumantele comune nu există nici o raţiune pentru a fi păstrate mai mult de şase luni.

 Revenind la servire, de notat ar fi temperatura la care produsul ar trebui adus la masă, şi anume 6-8 grade Celsius, pentru ca la degustare aceasta să înregistreze o valoare cuprinsă între 7 şi 10 grade Celsius. Cuvee-urile valoroase au nevoie de 12 grade Celsius, iar millesime-urile mai vechi se dezvăluie undeva la 15 grade Celsius. Tendinţa generală este de a servi şampania foarte-foarte rece. Cu toate acestea, excesele nu sunt benefice. Extremele dezavantajează şampania. Foarte rece însemnă lipsa aromei, iar cald însemnă neingurgitabil.

 Aşadar, termometrul vă poate fi de ajutor, iar pentru o răcire progresivă, o frapieră vă poate fi de mare folos mai ales a celor cu rezerve, care se pun separat la congelator.

 Scoaterea dopului este o etapă de obicei neglijată. După îndepărtarea foiţei şi a coşuleţului de sârmă, puneţi degetul mare pe dop şi înclinaţi puţin sticla pentru a evita o împroşcare nedorită. Învârtiţi dopul cu grijă (acesta ar trebui să manifeste clar tendinţa de ieşire), având în permanenţă degetul mare ca piedică pentru o săritura neelegantă. Dopul trebuie să fie extras lent, fără zgomot puternic şi fără o decompresie brutală. Un şervet alb poate înfăşura baza sticlei, pentru a nu lăsa picăturile de condens să se scurgă pe faţa de masă. În condiţiile în care folosiţi recipiente de răcire moderne (a nu se înţelege congelatorul!), apa din frapierele clasice nu mai este o problemă. Manşoanele umplute cu gel se introduc în congelator şi ulterior pot îmbrăca sticla de şampanie, răcind-o cam în 20-30 de minute.

 Am ajuns la pahare. În mod normal, şampania trebuie servită în pahare de cristal uşor evazate. Ideal este paharul “flute”, care permite şi o perlare de durată. Paharele – după spălare – vor fi bine clătite şi – dacă se poate – lăsate să se usuce liber. În cazul în care se impune ştergerea, în afara aspectului vizual (atenţie la scame!), este imperios necesar să se verifice dacă nu apare cumva “mirosul de cârpa”. Nici varianta de a pune paharele la “scurs” cu gura în jos pe hârtie absorbantă nu este o soluţie bună; dimpotrivă. 

 Dar dacă consum doar două pahare dintr-o sticlă?

Cum protejăm împotriva deprecierii cantitatea rămasă? Simplu. Există un dop metalic, cu un mecanism de prindere, care asigură prelungirea vieţii unei butelii desfăcute încă 2-3 zile. Acum să nu ne imaginăm că o şampanie “moartă” din start poate să ne fie de vreun folos, chiar dacă am achiziţionat-o cu un preţ derizoriu. Aş insista chiar că alegerea acestui tip de vin să nu se facă doar prin prisma preţului.

 Ţineţi paharul întotdeauna de picior, niciodată de cupă. Ridicaţi-l în lumină şi observaţi transparenţa produsului, claritatea, persistenţă şi intensitatea perlării. Urcuşul interminabil al bulelor se numeşte “cordon” sau “cheminee” (horn). Mare grijă la paharele incorect şterse, deoarece riscăm să denaturăm producerea “perlelor” (o catastrofă poate veni de la un ruj prost curăţat). Apropiaţi paharul de nas şi încercaţi să simţiţi aroma specifică. Dacă exploziile miniaturale vă gâdilă nările, mai aşteptaţi câteva momente. Un spumant valoros trebuie să aibă un “nas bun”. Prospeţime, fructuozitate şi nuanţe florale sunt caracteristici pentru producţiile recente. La ani mai vechi, mirosul este mai complex anticipând eleganţa, armonia şi plenitudinea gustului. Acesta se evidenţiază dacă sorbiţi o mică cantitate din pahar şi aspiraţi puţin aer, pentru impregnarea mucoaselor din cavitatea bucală (e un procedeu uşor zgomotos). Papilele gustative percep patru categorii fundamentale: dulcele, săratul, aciditatea şi asprimea (amarul – dacă vreţi). Echilibrul acestora garantează un produs de certă valoare.  De asemenea impresia finală, precum şi durata persistenţei post-gustului sunt determinante în alegerea unei şampanii pentru o seară reuşită.

 

Lasa un mesaj








© 2006-2008 Catalin Paduraru