Culesul

Cum se face astăzi culesul, ştim. Mai puţin cunoscute sunt obiceiurile din trecut. Bucuria, entuziasmul, stări legate de culesul strugurilor s-au mai diluat în prezent. Conotaţia comercială  tinde să ia locul trăirilor pure, dezbrăcate de presiunea banului. Dar, aşa cum bine observa cineva, nici olimpiada nu mai are foarte multe în comun cu spiritul dominant curat din antichitate.

Şi pentru că veni vorba despre antichitate: în acele vremuri, pe perioada recoltării strugurilor, problemele erau amânate şi toată lumea se bucura de darul zeilor. Conducătorii se duceau în podgorii, şcolile luau vacanţă, procesele erau suspendate, însuşi împăratul părăsea capitala pentru a se alătura sărbătorilor viilor(!).

În arsenalul ludicului se amestecau glume, dansuri, strigături (chiar cu adresă la stăpân). Drojdia se folosea pentru mascarea unor actori improvizaţi care încropeau scene de teatru.

Am auzit probabil cu toţii de sărbătorile dionisiace ale atenienilor sau de vinaliile romane.

Jupiter, Minerva şi Vanus (posibila rădăcina etimologica pentru vană?) erau cei trei zei cărora li se aduceau libaţii în primăvară – la înfloritul viilor – şi în toamnă, mai precis în octombrie – la recoltă.

Pentru a veni în ajutorul celor care îngrijeau viile, Platon scria că începerea culesului să nu se facă înainte de sfârşitul lunii august.

Plinius critica tendinţa unor viticultori de a culege strugurii prea timpuriu sub motiv că „acesta este dezavantajos pentru păstrarea vinurilor”.

Oricum, romanii practicau deja culesul în trei etape succesive. Ultima etapă şi cea mai târzie era asociată obţinerii vinului cel mai bun.

Astăzi, putem demonstra ştiinţific că acumularea de zahăr stă la baza unei alcoolemii suficiente dar, pe atunci, doar experienţa modifica „tehnologia” obţinerii unui vin de calitate.

Lipsa unor instalaţii de refrigerare a strugurilor, prezente astăzi la toţi producătorii care se (şi ne) respectă, era suplinită de un program riguros de cules.

Dimineaţa, după ce se ridica roua şi mult după prânz, când soarele nu mai încălzea strugurii. Aceştia din urmă erau doriţi şi pentru consumul ca atare. De aceea apăruseră mai multe metode de păstrare peste iarnă. Unele dintre cele mai interesante erau îngroparea strugurilor în praf de gips sau, aşezarea lor în oale de lut închise ermetic cu smoală. Şi în Dacia era firesc să regăsim parte bună a acestor obiceiuri.

Mai apoi, creştinismul a dat noi înţelesuri viei şi vinului. La 27 septembrie, de Christovul viilor, boierii şi chiar domnitorii se mutau 8-10 zile în casele din podgorii. Aceeaşi atmosferă de sărbătoare stăpânea proprietarii şi culegătorii.

Acum este perioada culesului. Cel puţin în aglomeraţia urbană – nimic nu aminteşte de voia bună – pe care, într-un fel, aveam datoria să o transmitem mai departe.

Dar, de fapt, noi ce culegem?

Lasa un mesaj








© 2006-2008 Catalin Paduraru