Plută sau silicon?

Până în secolul al XV-lea, vasele de lut arse erau folosite atât pentru transportul vinului, cât şi pentru depozitarea lui.

Aceste vase se numeau dalii, amphore, pithoi (pithos) şi se sigilau cu ceară sau smoală.

Chiar şi după apariţia buteliei de sticlă, oamenii preferau să-şi ţină vinul în aceste recipiente mari. Sticla folosea mai mult pentru băut sau pentru adusul vinului la masă, unde iarăşi era turnat în vase „sigure”.

Pentru transport se mai foloseau şi burdufurile realizate din piei de animale. Deşi sticla era cunoscută şi la fenicieni şi în Roma antică, pluta şi caracteristicile sale fiind şi ele cunoscute deopotrivă, dopul şi folosinţa acestuia pentru scopul cunoscut astăzi, apar foarte târziu – pe la 1500. La început, sticlele erau „capsulate” cu gips pe care se imprima şi sigiliul. Una dintre metodele de împiedicare a oxidării vinului prin contactul cu aerul era adăugarea unui strat de grăsimi sau a uleiului de măsline deasupra nivelului vinului. Această metodă n-a rezistat în timp, fiind considerată mai agresivă decât însăşi oxidarea. Ceara de albine a jucat rolul primei capsule de protecţie.

Până la sfârşitul anilor 1600, buteliile de sticlă erau privite încă cu neîncredere şi folosite mai mult de cei înstăriţi. Majoritatea erau îmbrăcate în materiale textile, piele sau împletituri de paie.

Dopul de plută s-a impus definitiv în secolul al XIX-lea şi a făcut o carieră îndelungată. Creşterea volumului de vinuri îmbuteliate a dus la o mărire a preţurilor plutei şi la stratificarea unor niveluri de calitate. Cererea a început să depăşească oferta, iar secolul XX aduce dopurile conglomerate. Practic, problemele dopului de plută încep să se înmulţească.
Dopurile de foarte bună calitate devin extrem de scumpe şi sunt achiziţionate de cele mai titrate chateau-uri. Cum pluta este de fapt coaja unui copac, care populează doar vestul extrem al Europei (Portugalia), producţia este limitată.

Unul dintre necazurile frecvente date de dop este „buşonarea”. Acest defect este sesizat prin schimbarea „nasului” (mirosul) şi, de foarte multe ori, a gustului original al vinului.

Lianţii pentru dopurile conglomerate – au fost un alt subiect al disputelor pe teme de sănătate.

Este cunoscut că 5% din vinurile îmbuteliate au probleme cu dopurile. Acesta a fost principalul motiv pentru care s-a ajuns la lansarea pe piaţă a dopurilor din materiale sintetice. Acestea nu au prestanţa şi eleganţa dopului de plută dar sunt inerte din punct de vedere chimic şi, pentru vinurile destinate consumului imediat par a fi soluţia cea mai eficientă. În mod evident, pentru vinurile mari, tendinţa este în a se păstra varianta clasică, cu dop de plută, aceasta şi pentru faptul că evoluţia din sticlă a unui vin este dată şi de contactul cu pluta, materie organică.

Disputele la nivel mondial privind acest subiect sunt foarte aprinse, aşa că vom reveni asupra lui.

 

Lasa un mesaj








© 2006-2008 Catalin Paduraru