Institutul vinului

Afirm hotărât că României îi lipseşte un Institut Naţional al Viei şi Vinului.

Un astfel de institut ar putea aduna o serie de specialişti – neînregimentaţi în nici o acţiune comercială – care să se ocupe de clasificarea vinurilor româneşti, respectiv acordarea unor trepte reale de calitate, supervizarea concursurilor, impunerea unor norme pentru târguri, centralizarea informaţiilor şi a statisticilor din sectorul vitivinicol, elaborarea de strategii de marketing şi comunicare la nivel naţional şi mai ales, internaţional.

În plus, institutul, ar putea păstori destinele profesionale ale unor oameni care să adauge competenţei ştiinţifice şi componentele (obligatorii pentru domeniul vinului) care ţin de cultură, istorie, comportamente sociale, psihologie şi …anticipaţie!

Sună pretenţios şi împovărător. Cu toate acestea, una dintre puţinele şanse pe care vinul românesc ar putea miza este organizarea unei astfel de entitatea instituţionalizate.

În acest context (virtual, deocamdată) viti-vinicultura ar putea însemna o sursă consistentă de câştig pentru mulţi români.

Direct şi indirect.

Direct ar fi câştigul rezultat în urma efectuării exerciţiului comercial intern şi extern, iar indirect s-ar traduce prin afirmarea identităţii noastre printr-un vector fantastic de comunicare – în cazul nostru – sticla cu vin.

În paralel, eforturile separate ale tuturor organizaţiilor de astăzi s-ar unifica sub o singură linie directoare, în câştigul tuturor.

Credibilitatea deciziilor nu ar fi alterată de incompatibilităţile pe care le întâlnim astăzi la foarte mulţi membrii ai diferitelor asociaţii şi organizaţii profesionale.

Chiar şi din perspectiva cumpărătorului, iubitorul de vin, un astfel de institut ar fi perceput ca responsabil pentru sancţionarea eventualelor „derapaje” în alcătuirea unor ierarhii discutabile sau a exagerărilor nejustificate (şi prin asta indecente) ale unor producători inventivi.

Grija pentru protejarea unor denumiri de origine mai puţin cunoscute, precum şi scoaterea din anonimat a unor zone care vremelnic suferă economic dar care au un potenţial imens, ar putea fi o altă sarcină a Institutului. Şi pentru a nu fi considerat un utopic iremediabil, vin cu argumentul că astfel de structuri există atât în spaţiul Uniunii Europene, cât şi în cel al Lumii Noi.

Încărcat sau nu cu responsabilităţi fiscale (şi cel mai adesea – nu), aceste institute supraveghează un lucru foarte important pentru vin: calitatea. Sau mai exact, întâi şi întâi, în termeni clari – o definesc.

Aceasta definiţie, deocamdată nouă ne lipseşte.

 

Lasa un mesaj








© 2006-2008 Catalin Paduraru