Vinul bun este pentru curajoşi

Atâta vreme cât nu considerăm vinul un lichid alimentar cu un dozaj oarecare de alcool, avem şansa să ne fie bine. Binele, se traduce prin alegere, prin semn cultural şi social. Cu alte cuvinte, răspunsul la „ce vin ar trebui să cumpăr ?” să vină firesc din grila noastră decelatoare, conformă cu statutul pe care ni-l asumăm.

Omniprezenta afirmaţie „nu mă prea pricep la vinuri” s-ar putea să devină cât de curând sursa unei penalizări  (chiar nerostite) din partea partenerilor de afaceri, a cunoscuţilor. Nu poţi să fii element activ într-o afacere, nu poţi să fii decident sau formator de opinie, atâta vreme cât singurul jalon de orientare în achiziţionarea unui vin (repet, parte a culturii) este doar… gregarul. „De asta se cumpăra (cine, când, de ce), de asta iau şi eu”. Senzaţia de rău lăsată de imaginea unei limuzine puternice şi scumpe umplute cu vinuri la PET nu mai merită comentată.

Este drept, oferta aiuristică a ultimului deceniu poate să-şi fi lăsat amprenta asupra obiceiurilor de consum la români. Cu toate acestea, străinii, cunoscătorii (cu care poate facem afaceri) nu ne vor exonera de inabilităţile noastre de asociere a lucrurilor de bun gust. Mai mult, astăzi, când oferta s-a îmbunătăţit considerabil, orientarea către vinuri non-valoare este impardonabilă.

La fel de adevărat este că în marile suprafeţe comerciale, acolo unde vânzarea este depersonalizată, nici nu poţi spera la achiziţii super-premium. Acolo este vorba doar de super… „ofertă”. Ca să focalizăm puţin şi pentru a reveni şi la veştile bune, trebuie spus că pentru doritori, pentru cei sincronizaţi cu tendinţele mondiale (culmea! la ceasuri, parfumuri şi îmbrăcăminte nu avem probleme) au apărut vinuri de excelenţă.

Pe lângă elitistele La Cetate Tezaur şi River Route Limited Edition, nobilele vinuri din Prince Stirbey, vârfurilor Bennet, Millenium şi Private Colection sau a aşezatelor Rezerve XX, toate autohtone, au apărut selecţii deosebite şi din import.

Astfel, deşi Germania e la doi paşi de România, vinurile din această ţară sunt mai degrabă exotice pentru noi. Riesling-ul german, foarte diferit de cel italian, Dornfelder sau Icewein-ul sunt câteva noutăţi care merită încercate.

Cel mai vândut Chardonnay din S.U.A. – Bin 65 de la Lindemans sau atât de căutatul Vinho verde de la Gatao sunt contrapuncte care susţin mult mai clasica etalare a marilor apelaţiuni: Medoc – Ch. Meric, Cadillac - Ch. Cousteau, Pomerol – Ch. Clos Bel Air, Margaux – Brane Cantenac şi Desmirail, Saint Emilion – La Croix Cardinal, Cheval Blanc (!), Pauillac – Haut Milon, Graves – Mayne Du Roi, Haut Medoc – Ch.  Cantemerle, Saint Estephe – Ch. Calon Segur, Sauternes – Garonnelles.

Auzim poveşti ale emigranţilor ajunşi în Germania, proveniţi din Agnita sau Vânători despre cât de „gri” era România. Dacă insişti, afli că aceşti oameni n-au vizitat alte regiuni ale ţării până la plecarea lor. Deci, ei n-au părăsit România ci, Agnita şi Focşaniul.

Exemplul, funcţionează în oglindă şi pentru cei care, gustând dintr-un vin import de hipermarket declară: „Ce prost e vinul franţuzesc!” Pentru a face judecăţi de valoare, trebuie să cunoşti întregul. Cunoaşterea presupune, orice s-ar zice, curaj. Apropiaţi-vă de vinurile bune! Fiţi curajoşi!

Dupa afaceri//25-03-2005

Lasa un mesaj








© 2006-2008 Catalin Paduraru