Catalin Paduraru

Vinurile străine acasă la noi

Deşi consumatorii români acordă de multe ori cecuri în alb produselor importate, la capitolul vinuri din afara ţării se remarcă un apetit destul de scăzut.
O ofertă autohtonă generoasă inhibă, pe de o parte, curiozitatea unor experienţe noi dar, şi o necunoaştere a vinurilor străine, pe de altă parte, îndeamnă românii la prudenţă. În plus, cumpărătorii nu vor să joace „la orb” banii destinaţi unei plăceri altfel garantate. Preconcepţia că oricum vinurile de origine străină nu prea sunt pe gustul nostru, întregeşte lista argumentelor pentru abţinere. Realitatea este însă alta.
Lipsa de pe piaţă timp de cincizeci de ani a vinurilor consacrate la nivel mondial a generat actuala nesiguranţă în alegere şi, urmând logica „când nu poţi ajunge la struguri spui că-s acri”, s-au dezvoltat o serie de atitudini nesănătoase împotriva unui produs nevinovat. Astfel, o mostră din folclorul comun sună cam aşa: „Douăzeci de dolari sticla? Păi poate să stea douăzeci de ani până o s-o cumpăr! Oricum vinul nostru e mai bun şi este de zece ori mai ieftin!”.Acest gen de abordare, deşi astăzi este omniprezent, nu a fost dintotdeauna încorporat în comportamentul românilor.
Absorbţia produselor finite dar şi aducerea viţei de vie de aiurea le regăsim din timpul dacilor, comerţul ulterior cu grecii – de pildă – fiind cu sens dublu. Au fost aduşi butaşi din Georgia, Grecia, Cipru. Mai târziu, la mesele domnitorilor se puteau degusta vinuri cosmopolite, după cum şi vinuri precum Grasa de Cotnari ajungeau la curţile regilor din Europa. Grasă de Cotnari, care se pare, îşi are originile în afara graniţelor ţării. Dar prezenţa cea mai evidentă, comerţul emblematic cu vinuri valoroase aduse de peste mări şi ţări pot fi notate începând cu anii 1800 (terminând dramatic cu 1945).
Greu de închipuit dar selecţiile negustorilor din acele vremuri, nu au fost egalate nici până astăzi. Dând dovadă de o compatibilitate culturală şi viaţă socială comparabilă cu a oricăror ţări europene, aceste selecţii cuprindeau vinuri în vogă de pe toate meridianele, vinuri care – deloc întâmplător - rămân şi astăzi în topul mondial.
Pe la 1850 „Magazia Rossetti” îşi făcea reclamă: „Se chezăşuieşte adevărata şi buna calitate a acestor vinuri. Vechimea lor este de la 1849 (anul ce a produs vinurile cele mai bune) şi aceasta se poate constata cu vinul Chateau Gruand după dopul de plută ce poartă la capătul dinăuntrul sticlei data. Se afirmă că aceste vinuri costă la Paris 7-8 franci […]. Cunoscătorii n-au decât a le încerca spre a aşeza pentru totdeauna reputaşia acestor vinuri. Coniacul se recomandă cu tot dinadinsul”. Demnă de admiraţie este prezenţa pe ofertă a unui „Sillery cremant grand vin imperial” şi a unui „Chateau Lafite”.
La 1877 gama de vinuri Bordeaux era deja extinsă şi accesată de foarte mulţi doritori. În 1900 lichiorul Cointreau era arhimediatizat, contemporan fiind cu noile case româneşti de produse de elită: Mott & fils (Bucureşti) şi Rhein (Azuga).
De asemenea meniurile restaurantelor anunţau că se servesc „vinurile cele mai escelente, indigene şi străine”. Perioada interbelică a fost cea mai generoasă în găzduirea tuturor vinurilor la modă în Occident, începând cu de-acum arhicunoscutele Cheateau-uri din Bordeaux până la cele mai scumpe şampanii originale.
În anii comunismului, importurile se făceau cu precădere în cadrul comunităţii statelor socialiste şi, rareori, (în baza unor schimburi) cu ţările libere. Motiv pentru care se puteau zări din când în când vinuri bulgăreşti şi, ca o scăpare a sistemului, produse pe bază de vin din Italia şi câteva vinuri fortificate din Spania. Apoi, au dispărut şi acestea.
Astăzi, rafturile magazinelor dau impresia că am reintrat în normalitate. Din nefericire, lucrurile nu stau chiar aşa. Cu câteva excepţii notabile, vinurile ofertate nu fac parte din categoria elitelor. Ele nu pot fi regăsite în listările revistelor de specialitate, sau în marile magazine din Vest. În general suntem agresaţi cu produse „economice” sau cu simple exerciţii de marketing (perimate moral în ţările de origine).
Tot la capitolul neîmpliniri putem trece şi absenţa aproape totala a vinurilor din Lumea Nouă, adică cele mai în vogă la ora actuală. Taxele mari pentru produse non U.E. dar şi un prezumtiv consum scăzut luat în calcul de către importatori, fac ca vinuri din S.U.A., Chile, Australia, Africa de Sud, Noua Zeelandă să poată fi foarte greu găsite la noi în ţară.
Precizez, vinuri valoroase.
Din Ungaria, în afară de Tokay, mai există câteva vinuri de excepţie din Villány. Slovenia bifează cu faimosul Refosk.
Câteva vinuri de Porto şi aproape niciodată Malaga şi Madeira. Vinho verde este apărut recent.
Rosé-uri celebre de pe Valea Loirei apar doar prin câteva locuri din Bucureşti şi, ce să mai spunem de vinurile germane… Vinuri de nişă, ca Sangria de exemplu, sunt întâlnite în replicile româneşti, mai mult sau mai puţin reuşite, umbrind conceptul original
Stau bine vinurile din Moldova şi cele din Italia. Probabil cel mai consistent reprezentate, vinurile italieneşti marchează un ecart satisfăcător de gusturi şi calităţi. De la Proseco până la Brunelo di Montalcino.
Tot bine stăm şi în ceea ce priveşte şampania. În mod serios par sa fi atacat piaţa românească şi spaniolii, aceştia punctând cu vinuri bune şi cu cave de renume.
Oricum până la a găsi Chateau Lafite, Latour, Margaux, Cheval Blanc sau mai democraticele Lindeman, Canaletto, Coonawarra, menţin sfatul de a citi cu atenţie etichetele vinurilor pe care doriţi să le achiziţionaţi.
O incursiune pe internet, câteva clipe răsfoind paginile revistelor care promovează bunul gust, vă pot scuti de surprize neplăcute.
Această rubrică, în sine, se vrea un prim exerciţiu al unui obicei de consum curăţat de reziduuri. O ustensilă folositoare pentru cei care-şi doresc adaosuri de bine la viaţa de zi cu zi – iar vinul bun, oricum s-ar numi el, are darul de a ne face bine. Important este să-l (re)cunoaştem.