Vinoteca reloaded

Pentru că persistă încă poveşti de tip “vinoteca lui Ceauşescu”, pentru că se includ generic în termenul “vinotecă” şi vinurile vechi şi vinurile colectibile şi spaţiul în sine, pentru că încă nu se respectă nici un criteriu aferent fiecărei categorii, să mai aruncam o privire atentă asupra subiectului.

Vinoteca – oenoteca – locul sau mobila unde se păstrează sticlele cu vin preţios.

Prin derivaţie – în România – sticlele de vin păstrate aici au devenit “de vinoteca” şi mai restrâns “vinotecă”.

Dacă latinitatea cuvântului compus vino – tecă este destul de clară (şi acest sufix găsit în bibliotecă, pinacotecă, cartotecă, etc.) se ştie mai puţin că vino - etimologic - transcede din greaca veche oinos (oenologie, oenofil) şi că, în forme foarte apropiate, “vin” a circulat în majoritatea limbilor vechi.

O astfel de răspândire o găsim la foarte puţine cuvinte.

Armeană: gini (în Moldova – gjin, hin, jin)

Ebraică: yayin. Limba spaţiului etiopian: wayn.

Sanscrită: veni. Asia mică: wiyana. În araba veche „struguri negri”: wayn.

După acest parcurs al lexiconului universal (care, sper să vă folosească!!!) să trecem la oile noastre. Adică la cei care mai cred că o vinotecă se poate organiza oriunde, în orice condiţii şi că vinurile „de păstrat” pot fi orice vinuri alese la întâmplare sau după basme şi zicători ale folclorului modern.

La această oră, pentru vinotecă nu există decât două soluţii:
•    Pivniţa sub pământ – care să ferească prin adâncime şi grosimea pereţilor vinurile de vibraţii, zgomote şi variaţii de temperatură iar un sistem corect de ventilaţie să asigure circulaţia naturală a aerului.
•    Sistemele consacrate de păstrare/învechire care reproduc aceste însuşiri ale pivniţei şi care, atenţie!, nu sunt frigiderele şi vitrinele destinate prezentării/servirii în anumite spaţii comerciale.

Punct. Orice încercare de argumentare pentru susţinerea soluţiilor de compromis este o dovadă de incapacitate profesionala. Faptul că financiar unele restaurante nu-şi pot permite decât făcături, iarăşi nu este un motiv de clemenţă. Vinurile bune, rare, valoroase nu sunt democratice. Nu se împart la toata lumea şi nu ajung la toată lumea.

Acum că am ajuns la acest subiect… Ciclic, apar tot felul de “vinuri ale lui Ceauşescu”. Chiar adevărat să fie, nu văd nici un motiv pentru care ele ar fi dorite, căutate, tranzacţionate, vândute/servite clientului final. În virtutea cărei logici un om lipsit de gust şi de respect faţă de valori ar fi putut colecţiona vinuri bune?

Trecând peste această întrebare retorica, vă confirm că vinurile vechi de calitate nu se pot afla decât pe mâna celor care se pricep la aşa ceva şi care au condiţiile ideale de depozitare. Restul, sunt o mixtură între non – valoare, minciună prin omisiune, dorinţa de chilipir, lipsa de cultură specifică, rea credinţă. Proporţiile sunt variabile de la caz la caz.

Valori certe rămân şi vinurile vechi de la staţiuni (deşi şi aici pot apărea accidente, pante descendente şi ani mai puţin norocoşi) sau vinurile recente dar cu potenţial de învechire ale producătorilor serioşi.

Riscuri mici spre zero la distilatele/rachiurile/ţuicile vechi.

În consecinţă, încercaţi să vă abţineţi de la tentaţii care pot deveni dăunătoare imaginii Dvs. Accesaţi, pe cât posibil, sursele autorizate de informare. Dacă, în trecut, puteam invoca puţinătatea lor, astăzi, lucrurile stau cu mult mai bine. Numai şi dacă ne gândim că ADAR-ul a trecut de un deceniu de existenţă, că această pagină are mai mult de 5 ani, că există deja o bibliografie în limba română, se poate spune că dacă cineva nu are informaţii specifice, nu îşi doreşte să le obţină.

Ori, o informaţie eronată transmisă clientului este o minciună. Eu unul, n-aş plăti pentru asta. Dvs.?!
„Vinoteca” lumii…

Chateau Latour 1928    Bordeaux – Pauillac

Cu un apogeu fixat în jurul anului 2000, vinul este deschis ca fiind taninos, bogat în alcool, concentrat. Numit şi vin de legendă. Necesită o aerare puternică în decantor/carafă.

Se găseşte rar în colecţii serioase.

Specialiştii susţin că trebuie degustat înainte de a împlini 100 de ani.
Chateau Mouton Rothschid 1945

Uşor umbrit şi opac. Buchetul este luxuriant, aproape dezordonat. În replică, corpul bine structurat.

Echilibru alcool – aciditate – tanini.

Evoluţie: de savurat înainte de 2020.
Cheval Blanc 1947    Bordeaux – Saint Emilion

Invulnerabil. Nu seamănă cu nici un alt vin. Cel mai apropiat vecin poate fi un Porto vechi. „Generozitate, supleţe, forţă; prune, tanini. Final fără final”.

De degustat înainte de 2020.
Hermitage La Chapelle 1961    Rhone

Negru de cerneală, aproape nemarcat de vârstă.

Fructuozitate explozivă. Concentrat complex.

Tuşe de prune uscate. Nuanţe balsamice cu fum, gudronate.

De preferinţă a se consuma înainte de a împlini 50 de ani.
Penfolds Grange 1962    Australia

Sobru si dens. Aromelor de Shiraz se alătură buchetul exotic, condimentat şi vanilat plus notele dulci provenite din stejarul american al barrique-ului. O glorie care n-a fost detronată.

Producţie de aprox. 80.000 sticle pe an.

Trebuie băut acum. Nu mai are resurse pentru o evoluţie pozitivă prin învechire.

Chateau Haut Brion 1989    Bordeaux – Pessac – Leogna

Cum se descrie un vin perfect? 100% concentrat, 100% echilibrat, 100% armonios, 100% complex având - în plus – caracteristicile Haut Brion, nuanţele „fumee” şi gust balsamic dat de o creştere seniorială.

Punct culminant: 20-25 de ani. Adică până în 2014.

(Bibliografie – Vins du Siecle – M. Dovaz – Ed. Assouline).

HOREBA//21-02-2006

Lasa un mesaj








© 2006-2008 Catalin Paduraru