Catalin Paduraru

Elefteria

Mă folosesc de orice exemplu care funcţionează în lume pentru a arăta lipsa de judecată a slujbaşilor noştri din administraţia statului. Antiteza. Grecia este un astfel de exemplu al funcţionabilităţii Horeca dar, cu siguranţă, putem găsi argumente că legile româneşti sunt un dezastru – în descrierea oricărei secvenţe de turism din Spania, Italia, Turcia, Croaţia, Slovenia, Ungaria şi, mai nou, Bulgaria.

Iniţial, am vrut să numesc articolul: Statul român. Fără eforturi, poţi pune în pagină păguboşenia contagioasă în orice contact cu statul. Aş fi vorbit pe larg despre cum te fură statul, cum te expune relelor de tot felul, cum te umileşte, cum nu te apără, cum nu-ţi poartă de grija sănătăţii, cum nu te păzeşte, cum iţi ia copiii în instituţii de învăţământ pentru ca tu să poţi munci si mai mult (in folosul lui, evident) si ţi-i dă nişte „muţi”, după 12 clase… etc., etc.

Legături imposibile

A propos, n-am auzit ca ministerul învăţământului să-şi asume eşecul maturizării intelectuale al unei generaţii întregi sau scuze de la televiziunea publică (statul) că toacă banii noştri fără să fie măcar pe alocuri paleativ, alternativă, programei şcolare! Şi să nu nege nimeni rezultatele dobândite de statul roman: oameni bolnavi, bătrâni care nu apucă să-şi mănânce pensia şi-aşa nenorocită, afaceri oneste din ce in ce mai puţine (meseriile sunt mai bune la export), exodul tineretului peste hotare, copii semianalfabeţi şi cretinizaţi, mutilaţi emoţional. Dar ce legătură poate avea statul român cu  turismul, Horeca, vinul românesc? Nici una… bună!

De aceea, m-am hotărât să nu mai scriu despre statul român, mai ales că riscam să facem o confuzie între acesta şi România. Ţara, n-are nici-o vină. Ea este sub ocupaţia vremelnică a acestei caracatiţe mirositoare, la fel cum a fost şi sub ocupaţiile străine. Se va lepăda, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi va fi iarăşi o ţară primitoare cu un sfat slujitor.

Boala „ochiului de peşte”

Acum, legile strâmbe fac oferta noastră să fie posacă, searbădă, lipsită de farmec şi… neaducătoare de profit. Din păcate, „statul”, instituţiile lui, au atins şi oamenii tineri. Şi, dacă în poliţie e de aşteptat să fie molipsiţi de boala ochiului de peşte (acela care nu vede nimic, care n-are expresie, emoţie), este de mirare să vezi tineri politicieni, clone ale brontozaurilor comunişti. Aceeaşi foame de dobândiri nemeritate (materiale, de statut,  de certificare).

Şi, pentru că am pomenit de poliţişti… Pe Calea Victoriei au apărut (aşa cum este normal) cafenele, bistro-uri, restaurante. Am asistat la o situaţie penibilă, în care o maşinuţă de aprovizionare a oprit roata 30 de secunde pentru a descărca fix (!) un bax de vin. Ei bine, „infractorul” a fost reţinut, în acelaşi loc interzis staţionării, pentru alte 20 de minute, necesare întocmirii procesului-verbal. Deci, numai dacă autoritatea decide, efectele acţiunii cetăţeanului se schimbă (pentru aprovizionare – 30 sec. = contravenţie; pentru întocmirea procesului-verbal – 20 minute = legal). Poliţistul - ochi de peşte - şi-a făcut „datoria”. N-a auzit nimeni de funcţionarea unor semne de circulaţie în regim diferit – în funcţie de oră, de eliberarea parcărilor ministerelor, băncilor, după program, în aşa fel, încât toata lumea să-şi poată vedea de treabă! Comentez toate aceste anormalităţi pentru că ele sunt, în aceeaşi notă, dar cu distincţiile aberant paranoice dedicate fiecărui domeniu, prezente şi în “reglementările” oricărei activităţi Horeca. Aceste „reglementări” care strivesc bunul mers al oricărei iniţiative de bun simţ…

Reguli facute din fotoliu

În Grecia, două românce, un albanez şi patronul grec – reuşesc să ţină un hotel, un restaurant şi bucata de plajă aferentă, cu chezlongue-uri şi servire. E curat, nu aştepţi, este ieftin. Credeţi că este vorba numai de abnegaţie, de hărnicie?! Să fim serioşi!

Statul grec încurajează afacerile de familie (şi le garantează şi viitor – ceea ce e pe dos în România, unde se bucură de „excepţii” doar lanţurile mari). Cât despre descărcat în stradă, se dovedeşte că nu-i o crimă nicăieri în lume, mai ales când asta serveşte turismului, acest export cu transportul pe banii clientului!
La noi, o armată de oameni trebuie să pregătească tone de acte justificative pentru stat. Legislaţia în schimbare obligă la angajarea de jurişti, super contabili sau firme de profil. Controalele, abuzurile, metastaza infrastructurii, frica de CNA, fac ca eforturile întreprinzătorilor să se canalizeze mai mult către spatele tejghelei, îl obligă la comunicare primitivă (peste tot, afară, oferta turistică este promovată generic, la nivel de stat). La noi contează faianţa, adică „forma” şi nu satisfacţia, funcţiunea, adică „fondul”. Domnilor, dacă ceea ce aţi impus ca stare de fapt, azi, în România, este legal, va trebui să pricepeţi până la urmă (chiar dacă o să usture) că nu e şi moral.

Românii care muncesc in Grecia*, muncesc bine. Banii le sunt îndeajuns (şi Grecia nu-i o ţară cu salarii mari). Ştiu să vorbească frumos, zâmbesc (ia să ne uităm în jur, la noi!). Fără faianţă, fără reglementări ciudate, turiştii nu se îmbolnăvesc ba, mai mult se îndrăgostesc de bucătăria grecească. În loc să piardă timpul cu „rovaneplumb”, întreprinzătorii de acolo, dedică timpul clienţilor, aşa cum e firesc.

* Paralia – Katerini poate fi o excepţie discutabilă. Dar acolo e aproape… pământ românesc!

Lecţii dure, dar utile

Cât despre vin, ce să mai spun. La mare cinste, aşa cum îi stă bine. Vinul grecesc se află peste tot. Promovat cu asiduitate, la fel ca uleiul şi toate derivatele din măsline, ne-a fost oferit cadou la plecarea din Insula Creta. Întâmplător (sau nu?!) un vin foarte bun. Pentru că vinurile greceşti nu înseamnă numai popularul Retsina. Vinuri minunate, tradiţionale, sau foarte moderne, pot intra în oferta oricărui restaurant cu specific „mediteraneean” de la noi. Vinuri din Creta, Tselepos (Peloponez), Santorini, Rodos, Limnos, la care se mai adaugă licorosul de Samos. Şi, mai trebuie spus că oferta magazinelor, restaurantelor grecesti înseamnă vinuri din toata lumea… Că n-am văzut din România, o fi fost o întâmplare… (?!)

Acum, pe-ale noastre le ştim. Poate nu e rău să vedem exact cine generează răul. Iar când mai vedem mici „ponttituleşti” şi alţi pârşi de stepă - sunt mulţi şi seamănă între ei, aşa că nu le-am învăţat numele - că ne dau lecţii despre cum trebuie să meargă România, să le dăm o palmă după ceafă şi să le înroşim câte o ureche, înainte de a apuca să le crească perişorii la mustaţă. Că, după aia, e ruşine… Şi, dacă ajung să crească mari, să ţină minte (nu ca mentorii lor burduhănoşi) şi să le ţiuie urechea când mai vor să pună statul român împotriva României.